Soțul meu m-a chemat pe puntea din spate după miezul nopții, iar când am refuzat, zâmbetul lui a dispărut

Am auzit cum soțul meu stabilea ora la care aveam să dispar, în timp ce socrii mei ciocneau pahare pe iahtul tatălui meu.

Era 16:40, în a treia zi a croazierei noastre de nuntă, iar eu mă sprijineam de balustrada rece de alamă de lângă scara care cobora spre salon. Marea se legăna sub ferestre, dar amețeala din mine nu semăna cu răul obișnuit de mare. Îmi simțeam picioarele grele, ca și cum cineva turnase plumb în oasele mele.

La gât purtam un medalion mic, rotund, din aramă, în formă de busolă. Tata mi-l dăruise înainte să urc pe iaht.

— Să nu uiți niciodată unde te întorci, îmi spusese.

Acum îl strângeam între degete ca pe ultima bucată de realitate.

De jos s-a auzit râsul lui Andrei.

— Cum stăm cu doza? a întrebat Nicolae, tatăl lui.

M-am oprit.

— Două comprimate în fiecare seară, a răspuns Andrei. Astăzi am pus și mai mult în supă. Până la miezul nopții nu va mai putea nici să deschidă ochii.

Am simțit că aerul mi se taie din piept.

— Ești sigur că nu se trezește? a întrebat Natalia.

— Nu dacă fac totul cum am repetat. O duc pe puntea din spate, îi spun că aerul rece o va ajuta, apoi o împing peste balustradă. Furtuna va acoperi orice strigăt.

Paharul cu apă din mâna mea s-a clătinat. O picătură a căzut pe podeaua lustruită.

— Iar banii? a întrebat Nicolae. Când intră cei trei sute de milioane?

Andrei a râs încet.

— Împuternicirea este deja semnată. După ce Mara este declarată dispărută, banii merg în conturile mele. Părinții ei vor fi următorii.

— Încă mai pleacă în munți săptămâna viitoare? a întrebat Natalia.

— Da. O mașină fără frâne pe un drum înghețat și familia Șerban se termină odată cu ea.

Mi s-a făcut greață. Nu doar soțul meu voia să mă omoare. Voia să-mi ucidă părinții pentru a nu rămâne nimeni care să-i pună întrebări.

La 16:47, genunchii mi s-au înmuiat. Am pus palma pe perete și am inspirat încet, în timp ce degetele mi se închideau peste busola de aramă.

Trebuia să ajung în cabină.

Dacă mă găsea acolo, înțelegea că auzisem totul.

M-am ridicat și am urcat scările cu pași mici. De jos, vocea lui Andrei a ajuns din nou la mine.

— La ora douăsprezece și jumătate, toți oamenii echipajului vor fi înăuntru.

Am intrat în cabină și am închis ușa fără zgomot. Pe măsuță se aflau un pahar cu apă și două comprimate albe. M-am uitat la ele până când literele de pe cutie au început să danseze.

La 16:52, clanța s-a mișcat.

Andrei a intrat, cu zâmbetul lui cald și mâna întinsă spre medicamente.

— Iubito, ia-le acum, a spus el. Vreau să te duc undeva înainte de cină.

Am pus comprimatele în palmă și am zâmbit, deși inima îmi lovea coastele.

— Unde?

El s-a apropiat.

— În locul în care nimeni nu ne va deranja.

Apoi a încuiat ușa în urma lui, iar mâna lui s-a întins spre buzunarul în care ținea cheia…

PARTEA 2

În buzunarul în care ținea cheia, degetele lui au rămas nemișcate. Eu am ridicat comprimatele spre gură, iar Andrei m-a privit cu o răbdare care m-a speriat mai mult decât orice amenințare.

— Înghite, Mara, a spus el.

— Mi-e teamă că mă voi simți și mai rău.

— Tocmai de aceea trebuie să le iei.

Era ora 16:54. În cabină mirosea a supă de legume și a lemn umed. Am lăsat un comprimat pe limbă, am băut apă și am prefăcut că înghit. Pe celălalt l-am strâns între gingie și obraz.

Andrei mi-a atins fruntea.

— Așa. Vezi? Nu a fost greu.

— Unde vrei să mergem?

— Pe puntea din spate. Ai nevoie de aer.

Mi-am coborât ochii, ca o femeie slăbită și ascultătoare.

— Poate mai târziu.

Zâmbetul lui s-a subțiat.

— Nu, acum.

A ieșit primul. Înainte să-l urmez, am scuipat comprimatul într-un șervețel și l-am băgat în buzunarul rochiei. Medalionul de aramă mi-a lovit sternul când m-am ridicat.

La 17:03, am ajuns pe puntea laterală. Vântul îmi smulgea părul de pe față, iar iahtul se ridica pe valuri lungi. Andrei mergea prea aproape de mine.

— Ai mâinile reci, a spus el.

— Sunt speriată de furtună.

— Nu trebuie să fii. Sunt aici.

Aș fi vrut să râd. În schimb, mi-am lipit palma de balustradă și am observat un șurub mare, ruginit, chiar lângă suportul unei bărci de salvare. L-am atins cu degetele, memorând locul.

— Hai înapoi, am șoptit.

— Încă nu.

În spatele lui, prin geamul salonului, i-am văzut pe Nicolae și Natalia urmărindu-ne. Natalia ținea în mână un prosop alb, iar Nicolae își verifica ceasul.

Atunci am înțeles că nu aveau de gând să aștepte miezul nopții. Voiau să mă slăbească, să mă izoleze și să mă împingă când primul val puternic avea să lovească iahtul.

— Andrei, am spus, tu chiar mă iubești?

El a clipit.

— Ce întrebare este asta?

— Răspunde-mi.

— Desigur.

— Atunci de ce îmi tremură mâinile după fiecare pastilă pe care mi-o dai?

Pentru o secundă, fața lui a rămas goală. Apoi a zâmbit din nou.

— Ești bolnavă și speriată.

— Poate.

— Nu spune prostii.

Am făcut un pas înapoi. Tocmai atunci un val a lovit coca, iar Andrei și-a întins mâna spre brațul meu. M-am prefăcut că mă împiedic și m-am prins de șurubul ruginit.

— M-ai speriat! a strigat el.

— Scuze.

Din buzunarul rochiei am scos telefonul, ascuns sub palma stângă. Îl lăsasem să înregistreze încă din cabină. În căldura fricii, uitasem un singur lucru: telefonul avea bateria aproape descărcată.

Ecranul a pâlpâit.

Opt la sută.

Andrei a văzut lumina.

— Ce faci cu telefonul?

— Îl căutam pe tata.

— Dă-mi-l.

— De ce?

El a făcut un pas spre mine.

— Pentru că ți-am spus.

În acel moment, motorul a tușit, iar lumina de pe punte s-a stins pentru trei secunde. Am folosit întunericul ca să mă retrag spre ușa echipajului. Când lumina a revenit, Andrei nu mai zâmbea.

— Mara, a spus el, dacă nu-mi dai telefonul, o să regreți.

Ușa din spatele lui s-a deschis. Nicolae a ieșit ținând o mapă neagră, iar Natalia a rămas în prag.

— Nu mai avem timp, a spus Nicolae.

Andrei și-a încleștat maxilarul.

— Atunci o facem aici.

M-am întors spre ușa echipajului, dar cineva o încuiase din interior. În buzunarul meu, telefonul a vibrat o singură dată: înregistrarea fusese trimisă.

Doar că nu știam cui.

Nicolae a ridicat mapa și a desfăcut încuietoarea metalică. Pe prima pagină se afla numele meu, iar sub el o semnătură pe care nu mi-o aminteam.

— Uită-te bine, Mara, a spus Andrei. După ce citești asta, nu vei mai putea pretinde că nu ai fost de acord cu totul…

PARTEA 3

După ce citești asta, nu vei mai putea pretinde că nu ai fost de acord cu totul, a spus Andrei.

Era ora 17:18. Vântul smulgea colțurile hârtiilor din mapa neagră, iar eu simțeam metalul medalionului apăsându-mi pielea.

Nicolae a ținut documentul sub lumina palidă de deasupra ușii.

— Împuternicire generală, a citit el. Mara Șerban îi acordă soțului său dreptul de a administra și transfera întreaga avere.

— Nu am semnat asta, am spus.

— Ba da, a răspuns Andrei. Înainte de nuntă.

— Mi-ai spus că era un formular pentru cheltuielile iahtului.

— Ai semnat fără să citești.

Natalia s-a apropiat, cu prosopul alb strâns la piept.

— Nu îngreuna lucrurile. Dacă ești liniștită, nu vei suferi.

Atunci am râs. Nu pentru că nu-mi era frică. Îmi era atât de frică, încât dinții îmi clănțăneau.

— Asta vă spuneți între voi ca să puteți dormi?

Andrei s-a repezit spre mine.

— Ajunge!

Am făcut un pas într-o parte. Telefonul din palma mea a vibrat din nou. Opt la sută deveniseră șase. Mesajul fusese trimis către un singur număr: căpitanul iahtului.

Nu știam dacă îl va vedea.

Știam doar că nu mai aveam altă opțiune.

— Credeți că m-ați drogat cu pastile fără nume? am spus. Am păstrat una.

Nicolae a tresărit.

— Ce ai spus?

Am scos șervețelul din buzunar și am lăsat comprimatul alb să cadă pe podeaua udă.

— Am scuipat-o.

Andrei a rămas nemișcat.

— Nu se poate.

— Trei zile m-ați făcut să cred că sunt bolnavă. Dar nu eram. Eram otrăvită încet.

— Nu te-am otrăvit, a șoptit Natalia. Era doar un calmant.

— Atunci de ce ai spus că până la miezul nopții nu voi mai putea deschide ochii?

Fața ei s-a golit de culoare.

Am apăsat pe telefon și am ridicat volumul. Vocile lor au umplut puntea.

„La ora douăsprezece și jumătate, toți oamenii echipajului vor fi înăuntru.”

„O împing peste balustradă.”

„Părinții ei vor fi următorii.”

Nicolae a făcut un pas în spate. Natalia și-a dus mâna la gură. Andrei s-a uitat la telefon de parcă acolo ar fi apărut o fantomă.

— Oprește asta! a strigat el.

— Ai spus-o tu.

— E trucat.

— Atunci explică de ce vocea ta spune exact ce ai repetat aici.

Ușa salonului s-a deschis brusc. Căpitanul Radu a apărut împreună cu doi marinari și cu telefonul ridicat în mână.

— Am primit fișierul, a spus el. Și am ascultat fiecare secundă.

Andrei s-a întors spre el.

— Sunt soțul ei. Este o criză de nervi.

— Nu mai ești nimic aici decât un pasager suspect, a răspuns căpitanul.

— Nu poți să ne reții pe un iaht privat!

— Pot să te împiedic să arunci pe cineva în mare.

Căpitanul a ridicat o cutie metalică sigilată.

— Mara, înainte să chemăm autoritățile, trebuie să-ți spun ceva. Mesajul tău nu a ajuns doar la mine.

Mi s-a strâns stomacul.

— Cui l-ai trimis?

Radu s-a uitat la ecran, apoi la mine.

— Tatăl tău l-a primit. Și mi-a răspuns acum două minute.

În clipa următoare, telefonul căpitanului a sunat. A ascultat fără să vorbească, iar expresia lui s-a schimbat.

— Mara, a spus el încet, elicopterul familiei tale a decolat deja spre noi. Dar există o problemă. Părinții tăi nu au plecat singuri spre munți. Cineva i-a urmărit până la aeroport…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

M-au oprit la intrarea hotelului meu, cu fiica adormită în brațe, iar femeia de la recepție a început să zâmbească Soacra mea m-a dus la spital după ce m-a bătut, iar când soțul meu a citit mesajul meu, a încetat să mai zâmbească Mi-am urmărit soția până la un bloc uitat, iar când a deschis ușa, zâmbetul ei a dispărut PARTEA 4 — Soțul meu s-a căsătorit în timp ce eu eram în sala de operație, dar când a ajuns acasă, a încetat să mai zâmbească PARTEA 4 — Mi-am găsit soția însărcinată pe podea, iar când am pus întrebarea simplă, mama mea a încetat să mai zâmbească PARTEA 4 — Fiica mea și bebelușul au fost găsiți în mașina încinsă, iar când ginerele a sosit, zâmbetul lui a dispărut