Colegele mele au transformat întâlnirea mea într-o farsă crudă, dar când femeia s-a ridicat, zâmbetul lui Derek a dispărut

Femeia pe care colegii mei o aduseseră la masă ca să râdă de ea ținea mâinile strânse peste un pandantiv în formă de far, iar eu am înțeles imediat că se temea mai mult decât mine.

Râsetele se auzeau înainte să ajung la masa șaptesprezece. Restaurantul se afla la etajul treizeci al unei clădiri din centrul orașului Chicago, iar la ora șapte și douăzeci de minute luminile râului se întindeau sub ferestre ca niște fire de aur. Pianistul cânta încet, paharele luceau pe fețele de masă albe, iar telefonul lui Derek Lawson era îndreptat spre mine.

— Dumnezeule, chiar a venit, șopti Melissa.

— Zece dolari că se întoarce, răspunse Derek.

Am rămas nemișcat lângă bar.

Femeia de lângă masă s-a ridicat repede și aproape și-a răsturnat apa. Purta o rochie bleumarin simplă, părul negru îi cădea pe umeri, iar pandantivul argintiu tremura odată cu respirația ei. Nu frumusețea am observat-o prima dată, ci spaima din ochii ei.

— Eu sunt Olivia, a spus.

— Ethan.

M-am uitat spre colegii mei. Derek a coborât telefonul doar câțiva centimetri. Melissa și-a acoperit gura. Amanda Pierce, singura care nu râdea, privea în jos, spre șervetul pliat de lângă farfurie.

Atunci am înțeles că întâlnirea nu fusese niciodată despre mine.

— Rămâi? m-a întrebat Olivia încet.

— Ar fi nepoliticos să plec înainte de cină.

— Nu asta am vrut să spun. Chiar rămâi?

Am tras scaunul pentru ea.

— Dacă îmi permiți.

S-a așezat cu grijă, ca și cum podeaua s-ar fi putut deschide sub ea. Eu m-am așezat vizavi. Chelnerul a venit cu meniurile și cu expresia unui om care văzuse prea multe glume proaste.

— Doriți câteva minute?

— Nu, am spus. Suntem gata.

Olivia m-a privit surprinsă.

— Suntem?

— Pentru început, da. Putem comanda ceva și apoi să decidem dacă ne place compania celuilalt.

Colțul gurii ei s-a mișcat aproape imperceptibil.

La masa din spatele nostru, Derek a murmurat:

— Hai, Brooks. Fă ceva memorabil.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu pentru mine. Pentru ea. În dimineața aceea, Melissa îmi lăsase pe birou un cartonaș de rezervare și jurase că întâlnirea fusese aranjată cu cele mai bune intenții.

— O singură cină, spusese ea. Fără glume.

Derek își pusese mâna pe inimă.

— Ai cuvântul meu.

Acum își filma victima.

— Îi cunoști? m-a întrebat Olivia.

— Din păcate.

De data aceasta a zâmbit, dar zâmbetul s-a stins repede. Degetele ei au atins pandantivul în formă de far, a cărui suprafață avea o mică fisură pe mijloc.

— Ethan, trebuie să-ți spun ceva înainte să comandăm.

— Spune-mi.

S-a uitat spre masa colegilor, apoi spre ușa de serviciu, ca și cum calcula distanța până la ieșire.

— Întâlnirea asta nu este singurul motiv pentru care am venit.

În acel moment, telefonul meu a vibrat. Un mesaj de la Amanda.

«Pleacă acum. Nu întreba de ce.»

Olivia a văzut lumina ecranului. A ridicat privirea spre mine și și-a dus mâna la geanta neagră de pe podea. Degetele i s-au oprit pe fermoar, chiar deasupra unui dosar subțire, iar eu am auzit-o șoptind:

— Dacă deschid dosarul acesta, nu mai putem pretinde că a fost doar o farsă…»

PARTEA 2

Dacă deschid dosarul acesta, nu mai putem pretinde că a fost doar o farsă…

Olivia a spus-o fără să ridice vocea, dar am simțit acele cuvinte ca pe o ușă trântită. În jurul nostru, pianul continua să cânte. La ora șapte și treizeci și cinci de minute, nimeni nu părea să observe că viața mea tocmai ieșise dintr-o glumă de birou și intrase într-un loc mult mai întunecat.

— Ce este în dosar? am întrebat.

— Nu încă.

— Atunci de ce mi-ai spus?

— Ca să știi că, dacă pleci, nu voi spune nimănui că te-ai speriat.

Am privit spre geanta ei. Pielea neagră era zgâriată lângă mâner, iar pe margine se vedea o pată albă de cretă. Un detaliu banal. Totuși, în mine se ridicase sentimentul că fiecare lucru de pe masa aceea avea o însemnătate.

— Nu plec, am spus.

Olivia a închis ochii o clipă.

— De ce?

— Pentru că tu nu ai făcut nimic ca să meriți seara asta.

La masa colegilor, Melissa a râs forțat.

— Ethan, dacă ți se pare prea mult, nimeni nu te obligă.

M-am ridicat și m-am întors spre ea.

— Tu ai aranjat întâlnirea?

— Eu doar am făcut rezervarea.

— Cine ți-a dat numărul Oliviei?

Melissa a clipit.

— Ce întrebare ciudată.

Derek a băgat telefonul în buzunar.

— Stai jos, omule. Era o glumă.

— Ai filmat-o de când am intrat.

— Filmam reacția ta.

— Nu. Filmiai reacția ei.

Amanda s-a ridicat brusc, iar scaunul ei a zgâriat podeaua de marmură.

— Derek, oprește înregistrarea.

Pentru prima dată, el a părut neliniștit.

— Ce naiba ai?

— Oprește-o, a repetat Amanda.

Olivia m-a atins ușor pe încheietură. Palma ei era rece.

— Nu aici.

Am revenit la masă. Simțeam că toți cei din restaurant ne priveau, chiar dacă se prefăceau că citesc meniurile. Rușinea îmi urca în gât, dar sub ea se mișca altceva: furie, poate. Sau instinctul pe care îl ai când intri într-o clădire și simți că grinda principală a început să cedeze.

— Lucrezi la Brooks și Hale? m-a întrebat Olivia.

— Da. Sunt arhitect în departamentul de proiectare.

— Și aprobările de siguranță pentru complexul Riverside?

Am lăsat meniul jos.

— De unde știi de Riverside?

Olivia a privit pandantivul. Farul argintiu se legăna deasupra mesei, reflectând lumina unei lumânări.

— Pentru că am citit rapoartele.

— Ce fel de rapoarte?

— Cele pe care compania le-a trimis municipalității.

Am simțit o presiune în piept.

Riverside era cel mai mare proiect al firmei. Eu desenasem structura inițială, dar în ultimele luni documentele tehnice începuseră să fie modificate fără știrea mea. Când întrebasem, Derek îmi spusese că erau ajustări administrative.

— Ce legătură ai tu cu ele?

— Sunt contabilă criminalistă, a spus ea. Verific fraude financiare și falsificări de documente.

Cuvântul a rămas între noi ca un pahar spart.

La masa colegilor, Melissa a devenit palidă.

— Ea nu trebuia să fie aici, a șoptit.

Am auzit-o.

Olivia și-a deschis geanta, dar nu a scos dosarul. În schimb, mi-a întins o fotografie printată. Era o pagină dintr-un raport, cu semnătura mea în partea de jos.

— Nu am semnat asta, am spus.

— Știu.

— Cum?

— Pentru că semnătura a fost copiată dintr-un document vechi. Dar asta nu este partea cea mai gravă.

Telefonul lui Derek a sunat. A răspuns, întorcându-se cu spatele la noi.

— Da, este cu el acum… Nu, încă nu știe… Dacă femeia vorbește, suntem terminați.

Olivia nu s-a mișcat. Eu însă am simțit că mi se răcește fața.

— Cine este la telefon? am întrebat.

Derek a închis.

— Nimeni.

— Tocmai ai spus că, dacă Olivia vorbește, sunteți terminați.

— Ai auzit greșit.

Amanda a făcut un pas spre noi.

— Ethan, trebuie să pleci cu Olivia. Acum.

— De ce?

Ea a privit spre lifturi. Ușile metalice s-au deschis, iar un bărbat în haină neagră a ieșit ținând o mapă roșie. Nu îl mai văzusem niciodată, dar Olivia l-a recunoscut imediat. S-a ridicat și a închis geanta.

— El nu trebuia să ajungă până aici, a spus.

Bărbatul a traversat sala, cu pași calmi. La mai puțin de un metru de masa noastră, a scos din mapă un document împăturit și l-a întins spre mine.

— Domnule Brooks, trebuie să vă pun câteva întrebări despre semnătura dumneavoastră.

Olivia mi-a șoptit:

— Nu răspunde încă. Așteaptă să vezi cine l-a trimis…

PARTEA 3

— Nu răspunde încă. Așteaptă să vezi cine l-a trimis…

Bărbatul cu mapa roșie și-a retras documentul când nu l-am luat. Avea în jur de cincizeci de ani, o cravată închisă la culoare și o insignă prinsă în interiorul hainei.

— Sunt Victor Marinescu, avocatul companiei Riverside, a spus. Domnule Brooks, firma dumneavoastră a depus o plângere împotriva dumneavoastră.

— Împotriva mea?

— Pentru falsificarea unor certificate tehnice și transferuri neautorizate.

Olivia s-a ridicat lângă mine. Scaunul ei a lovit masa, iar lingurița din farfurioara de cafea a început să vibreze.

— Arătați-i și partea în care documentele au fost pregătite de Derek Lawson și Melissa Grant.

Victor a întors capul spre ea.

— Cine sunteți?

— Persoana care a verificat copiile originale.

Derek a izbucnit:

— Ea minte! Am spus tuturor că întâlnirea asta este o farsă, nu știu nimic despre documente!

— Tocmai ai recunoscut că ai aranjat-o, am spus.

Fața lui s-a golit de culoare.

Olivia a scos din geantă un aparat mic, negru, și l-a așezat pe masă. Lumina roșie de pe el clipea.

— Conversația de la masa voastră este înregistrată de când ați început să râdeți de mine, a spus ea. Dar înregistrarea importantă este de ieri, din sala de copiere a firmei.

Melissa s-a apropiat.

— Nu ai dreptul să ne înregistrezi.

— Aveam dreptul să păstrez dovezi după ce am fost amenințată prin mesaje. Iar dumneavoastră tocmai ați confirmat că ați participat la întâlnire ca să-l provocați pe Ethan.

Victor a privit aparatul, apoi pe mine.

— Trebuie să ascultăm totul.

— Nu aici, a spus Amanda. Nu în fața tuturor.

— Ba chiar aici, am răspuns. Am fost umilit în fața tuturor. Adevărul poate fi auzit în același loc.

Olivia a apăsat un buton.

Vocea lui Derek s-a auzit limpede, înregistrată într-o încăpere cu ecou.

— Dacă se rupe ceva la Riverside, Ethan va fi cel care a semnat. Îi trimitem copiile prin contul lui și gata.

Apoi vocea Melissei:

— Iar femeia de la cină? Dacă îl face să pară instabil, nimeni nu-l va crede când începe să acuze oameni.

În restaurant s-a făcut liniște.

Derek s-a uitat la mine ca și cum ar fi vrut să-mi smulgă aparatul.

— Este editat!

— Atunci ascultă continuarea, a spus Olivia.

Vocea lui Amanda a intervenit, tremurată:

— Nu puteți face asta. Ethan nu știe nimic. El a refuzat să semneze versiunea modificată.

— Și tocmai de aceea îl folosim, răspunsese Derek. Un om care nu știe că este ținta perfectă nu se apără la timp.

Amanda și-a acoperit fața. Melissa a început să plângă fără zgomot.

Victor a scos telefonul și a sunat pe cineva.

— Da, avem confirmarea. Trimiteți echipa la sediul Brooks și Hale. Cereți serverul de proiect și calculatoarele lui Lawson și Grant.

Derek s-a repezit spre lift.

— Nu pleci nicăieri, i-am spus.

— Dă-te din calea mea!

— Ai vrut să mă vezi umilit. Acum stai și privește.

Ușile liftului s-au închis înainte să ajungă la ele. Pentru câteva secunde, nimeni nu a vorbit.

Olivia a scos apoi un plic îngust, legat cu o bandă portocalie, și l-a pus în fața mea.

— Aici sunt copiile plăților ascunse și cheia unui seif unde se află originalele.

— De ce mi le dai mie?

— Pentru că numele tău a fost folosit. Și pentru că am vrut să știu dacă ești omul pe care l-au descris.

— Ce au spus despre mine?

Olivia a ezitat.

— Că ești arogant, instabil și suficient de singur încât să accepți orice vină doar ca să nu pierzi slujba.

Am simțit că mă doare mai puțin minciuna lor decât faptul că, pentru o clipă, mă întrebasem dacă poate era adevărat.

La ora unsprezece și cincizeci și opt de minute, Victor a desfăcut banda portocalie. Înăuntru se afla o cheie mică și o fotografie veche cu tatăl meu, ținând planurile Riverside.

Olivia a privit fotografia și a spus:

— Mai este cineva implicat. Cineva care a aprobat transferul inițial și care încă nu știe că avem dovada.

Telefonul ei a sunat.

Pe ecran apărea numele fiicei ei, Sophie. Olivia a răspuns, dar vocea de la celălalt capăt nu era a unui copil.

— Dacă deschizi seiful, mama ta nu va mai ajunge acasă în seara asta, a spus un bărbat.

Olivia a încremenit. Iar eu am înțeles că adevărata amenințare abia începuse…