PARTEA 4 — Mi-am întâlnit fostul soț pe o iahtă, iar fiul nostru l-a strigat tată fără să știe de ce el a început să pălească

PARTEA 4

— Elena, repetă, te rog, ce ai spus.

Avocatul meu, Radu, vorbea prin telefon cu vocea joasă, în timp ce noi stăteam în camera de arhivă, printre dosare și miros de hârtie umedă.

— Mama ta a folosit bani din conturile tale, Andrei, ca să cumpere tăcerea unor oameni și să transfere acțiunile primului hotel către o societate controlată de Victoria.

Andrei a rămas nemișcat.

Victoria s-a apropiat de masă.

— Asta este absurd.

— Atunci nu ai nimic de ascuns, am spus.

— Tu ai pregătit totul.

— Eu am păstrat o scrisoare. Nu am creat documentele.

Radu a trimis copiile pe telefonul meu. Am deschis fișierele unul câte unul. Erau extrase de cont, contracte și o procură semnată de Doina cu trei luni înainte de moartea ei.

Andrei a citit primul contract.

— Aici este semnătura mea.

— Nu, a spus Radu. Este o copie scanată. Originalul se află la notar. Semnătura ta a fost folosită fără autorizație.

Victoria a clătinat din cap.

— Nu am știut nimic despre asta.

— Ai semnat primirea mesajelor despre copil, am spus.

— Asta nu înseamnă că am furat compania.

Radu a intervenit calm.

— Nu trebuie să recunoști acum. Actele vor vorbi.

Andrei și-a trecut degetele peste frunte. Se auzea ploaia lovind acoperișul clinicii și un aparat medical bâzâia pe coridor.

— Mama mea a făcut toate astea?

— Mama ta a început, am răspuns. Victoria a continuat. Iar tu ai fost atât de ocupat să demonstrezi că divorțul nu te poate răni, încât nu ai mai verificat cine îți conduce viața.

El a închis ochii.

— Aveam un fiu și nu am știut.

— Acum știi.

Victoria a ridicat telefonul.

— Sun un avocat.

— Sună, a spus Radu. Dar vei avea nevoie de unul care acceptă să lucreze după ce află că există o înregistrare, o semnătură și documente bancare.

Ea a format un număr. După câteva secunde, fața i s-a schimbat.

— Nu pot veni, a spus vocea de la celălalt capăt. Am verificat deja dosarul. Nu mă implic.

— Dar mi-ai spus că mă poți apăra!

— Nu împotriva acestor dovezi.

Victoria a închis. Pentru prima dată, nu mai avea pe cine să convingă.

În dimineața următoare, la ora opt, ne-am întors pe iaht pentru a-l lua pe Mihai. Copilul dormea într-o cabină mică, cu avionul de lemn sub bărbie. Andrei s-a oprit în prag și a început să plângă din nou.

— Pot să intru? m-a întrebat.

— Dacă el te lasă.

Mihai s-a trezit și s-a ridicat în capul oaselor.

— Tu ești bărbatul de aseară?

— Da. Eu sunt Andrei.

— Mama spune că te cunosc?

Am rămas lângă ușă.

Andrei s-a așezat pe marginea patului.

— Nu ne-am cunoscut încă. Dar aș vrea să te cunosc.

Mihai l-a privit atent.

— Ești tatăl meu?

Andrei a înghițit greu.

— Da.

Copilul nu s-a aruncat în brațele lui. Nu a început să zâmbească. A pus doar avionul pe pătură și a întrebat:

— De ce ai întârziat?

Întrebarea aceea a fost mai grea decât orice acuzație.

Andrei a răspuns după câteva secunde.

— Pentru că am fost mințit. Dar și pentru că nu am căutat destul adevărul.

Mihai a dat din cap, ca și cum răspunsul nu îl mulțumea, dar îl putea păstra pentru mai târziu.

În aceeași zi, Radu a depus plângerea și cererea pentru anularea transferurilor. Victoria a primit ordin să nu se apropie de hoteluri și de documentele contabile. Nu a fost arestată atunci. A urmat o anchetă lungă, cu audieri, expertize și conturi blocate.

Andrei a renunțat la toate acuzațiile personale împotriva mea. A cerut doar să îi permit să fie prezent în viața lui Mihai, iar eu am acceptat cu o condiție: fiecare întâlnire să înceapă cu răbdare, nu cu promisiuni.

În săptămânile care au urmat, el a ascultat înregistrarea de mai multe ori. Prima dată, într-un birou al avocatului, Victoria a trebuit să-și audă propria voce.

— Dacă află că are un fiu, nu se va mai căsători cu mine.

Andrei a închis aparatul.

— Ai spus asta.

— Eram speriată.

— Nu. Erai hotărâtă.

— Te iubeam.

— M-ai iubit în felul în care un om își iubește proprietatea. Doar cât timp îi aparține.

Victoria a început să plângă.

Andrei nu a ridicat vocea.

— Nu mai pot să te salvez de consecințele alegerilor tale.

A fost ultima dată când s-au întâlnit singuri.

La o lună după aceea, primul hotel a revenit legal în proprietatea lui Andrei, dar el nu a mai încercat să se întoarcă la viața de dinainte. A vândut două dintre hoteluri și a păstrat unul singur, aproape de mare. Nu mai lucra până noaptea târziu. În fiecare miercuri, îl lua pe Mihai de la școală.

La început, copilul îi spunea domnul Andrei.

Apoi, într-o seară, în timp ce construiau un turn din cuburi, Mihai a întrebat:

— Pot să-ți spun tata?

Andrei a lăsat cubul din mână.

— Poți să-mi spui cum vrei. Eu voi fi aici oricum.

Mihai a mai pus un cub.

— Atunci îți spun tata doar când nu uiți să vii.

— Nu voi uita.

Eu i-am privit de la masa din bucătărie. Pe frigider era prins un desen făcut de Mihai: trei oameni lângă o barcă, cu soarele deasupra lor. În colț, copilul desenase un medalion mare, cu o linie albastră în jurul lui.

Viața mea s-a schimbat încet, nu ca într-o poveste, ci prin lucruri mici. Am renunțat la uniforma de pe iaht și am început să lucrez la o pensiune din orașul vechi. Dimineața mirosea a pâine coaptă și a cafea, iar seara închideam ferestrele înainte ca vântul mării să intre în camere.

Mihai a început să doarmă fără să întrebe dacă tatăl lui va mai veni.

Eu am început să nu mai tresar la fiecare apel necunoscut.

Într-o zi de noiembrie, când primul îngheț aluneca pe balustrade, am primit un mesaj de la Victoria.

Mi-a cerut să ne întâlnim.

A spus că a pierdut totul, că regretă și că Andrei încă se gândește la mine.

Am citit mesajul de două ori. Apoi i-am răspuns simplu:

— Îți doresc să înveți să trăiești cu adevărul. Dar eu nu mă mai întorc într-un loc în care a trebuit să mă rog să fiu auzită.

Am șters conversația.

În seara aceea, Mihai a venit la mine cu medalionul în palmă.

— Mamă, îl putem pune într-o cutie?

— De ce?

— Nu mai vreau să-l port în fiecare zi. Dar nici nu vreau să-l pierd.

Am găsit o cutie de lemn într-un sertar. Pe capac era gravat un mic val. Am așezat medalionul înăuntru, lângă scrisoarea Doinei și desenul lui Mihai.

Andrei a stat în ușă.

— Pot să-l văd?

I-am întins cutia.

A atins medalionul cu două degete, fără să-l ridice.

— Credeam că acel jurământ era despre noi, a spus el.

— A fost. Dar acum aparține unei alte promisiuni.

— Care?

M-am uitat la Mihai.

— Că el nu va mai trebui niciodată să aștepte adevărul.

Andrei a dat din cap. Nu s-a apărat. Nu a cerut să-l iert mai repede. Doar a închis cutia și i-a întins-o copilului.

În noaptea aceea, Mihai a pus cutia pe noptieră. Afară ningea pentru prima dată în acel an, iar fulgii se lipeau de geam ca niște stele obosite.

Am stins lumina.

În întuneric, am auzit vocea fiului meu:

— Mamă, unde se termină marea?

L-am învelit până la bărbie.

— Acolo unde începe drumul spre casă.

Medalionul a rămas în cutie, iar casa noastră a rămas în picioare.

De data aceasta, nimeni nu mai pleca.