PARTEA 4 — Am intrat în tribunal în uniformă, iar familia care mă ștersese din viața ei a început să se uite înapoi

PARTEA 4

…Am ieșit din sala de judecată împreună cu procurorul, iar coridorul era plin de pași grăbiți, telefoane și voci care se loveau de pereții de marmură.

Andrei încerca să-și sune avocatul.

— Răspunde-mi! a strigat el. Nu poți pleca acum!

Avocatul a închis telefonul.

Apoi l-a sunat din nou.

De data aceasta, avocatul a răspuns.

— Domnule Moroz, nu mai pot continua reprezentarea dumneavoastră.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că nu voi apăra un om care mi-a ascuns documente și mi-a prezentat declarații false.

— Te plătesc!

— Nu mai este vorba despre bani.

Apelul s-a încheiat.

Andrei a rămas cu telefonul la ureche, de parcă încă mai putea controla conversația dacă nu-l lăsa jos.

Mama stătea lângă fereastră. Avea geanta deschisă, iar înăuntru se vedea un pachet de șervețele mototolite.

— Larisa, te rog, a spus ea. Spune-le că nu am știut.

— Nu pot spune ceva ce nu pot dovedi.

— Dar suntem părinții tăi.

— Tocmai de aceea doare atât de mult.

Tata s-a apropiat de noi. Părea mai bătrân decât dimineața.

— Am semnat garanțiile, dar nu am știut ce era în ele.

— Ai semnat fără să citești.

— Aveam încredere în el.

— Știu.

A fost singurul cuvânt pe care am reușit să-l spun.

În aceeași după-amiază, procurorii au obținut ordinul de a verifica birourile companiei. Andrei a încercat să ajungă înaintea lor la sediu, dar a fost oprit la ieșirea din parcare.

— Nu puteți face asta! a strigat el.

— Putem, i-a răspuns anchetatorul. Mai ales după ce ați încercat să transferați terenul în timpul audierii.

Andrei s-a întors spre mine.

— Tu ai făcut asta.

— Nu. Tu ai făcut-o când ai crezut că nimeni nu te va opri.

În biroul lui, anchetatorii au găsit calculatoare, dosare și un dulap metalic încuiat. Cheia era aceeași pe care Mihai Dorneanu o păstrase prinsă de șnurul galben. În dulap se aflau contractele originale, copiile actelor mele și un registru cu plăți către persoane care garantaseră pentru el.

Printre ele era și numele mamei.

A doua zi, procurorul ne-a chemat pe toți într-o sală mică pentru a asculta înregistrarea completă. Andrei a venit cu o cămașă șifonată și fără cravată.

Când vocea lui s-a auzit din difuzor, el a închis ochii.

— Larisa nu mai există pentru familie, poate exista pe hârtie pentru firmă.

În sală, nimeni nu a mișcat.

Apoi vocea lui a spus:

— Dacă se întoarce, o vom prezenta ca pe o femeie instabilă care caută bani.

Andrei și-a acoperit fața.

Pentru prima dată, și-a auzit propriile cuvinte din afara minții. Nu mai putea schimba tonul, nu mai putea pretinde că fusese înțeles greșit. Era vocea lui. Pauzele lui. Răceala lui.

— Ai făcut asta, a spus tata încet.

Andrei nu a răspuns.

Mama a început să plângă.

— Ne-ai făcut să o pierdem.

— Voi ați ales să mă credeți, a spus el.

— Pentru că ne-ai mințit, a răspuns tata.

— Pentru că voiam să fiu respectat!

Strigătul lui a rămas suspendat în aer.

Și atunci am înțeles că nu își cerea iertare. Își apăra încă motivul.

În săptămânile următoare, transferul terenului a fost blocat. Contractele au fost suspendate. Băncile au cerut explicații. Statul a început procedurile pentru recuperarea banilor obținuți prin declarații false.

Andrei a fost pus sub control judiciar și obligat să nu se apropie de mine, de părinți sau de sediul firmei.

Nu m-am bucurat.

Am dormit mai bine.

Asta a fost diferența.

Părinții mei au pierdut casa pe care o puseseră garanție, dar nu au ajuns pe drumuri. Am cerut procurorului să fie analizată separat situația lor și am plătit un avocat care să-i ajute să dovedească faptul că fuseseră manipulați.

Mama a refuzat la început.

— De ce ne ajuți după tot ce ți-am făcut?

— Pentru că nu vreau ca viața mea să semene cu a lui.

Tata a vândut mașina și s-a mutat într-un apartament mic, la marginea orașului. În fosta casă, camera mea a rămas goală. Pereții erau curați, fără fotografii, fără haine, fără urmele unei fiice care fusese cândva acolo.

Pe raftul de sus am găsit o fotografie veche. Eram copil și țineam medalionul din alamă între degete, zâmbind spre aparat. Pe spatele fotografiei, mama scrisese: „Larisa știe mereu încotro merge”.

Am luat fotografia.

Nu și medalionul.

Pe acela îl aveam încă la gât.

După trei luni, am fost transferată într-un oraș de coastă. Lucram într-un birou cu ferestre largi, verificam proiecte și mergeam seara pe faleză, când vântul mirosea a sare și a ploaie.

Am închiriat un apartament mic, cu o bucătărie galbenă și o masă de lemn zgâriată. Dimineața îmi făceam cafeaua într-o cană albă. Seara, îmi lăsam uniforma pe spătarul scaunului și citeam până adormeam.

Într-o duminică, nepotul meu, fiul lui Mihai, a venit să mă viziteze împreună cu tatăl său. Băiatul avea șapte ani și purta o șapcă roșie.

— Tu chiar ai fost pe nave? m-a întrebat.

— Da.

— Ți-a fost frică?

Am zâmbit.

— Uneori.

— Și ce făceai?

Am scos medalionul de la gât și i l-am arătat.

— Mă uitam la busolă și îmi aminteam că frica nu arată direcția.

Băiatul a desenat apoi o navă pe o foaie. În prova ei a pus un cerc mic, cu patru linii.

— Este busola ta, a spus el. Ca să nu te pierzi.

Am prins desenul pe frigider.

În luna următoare, am primit o scrisoare de la Andrei. Nu avea voie să mă contacteze, dar o trimisese prin mama.

„Putem să o luăm de la capăt”, scria. „Familia trebuie să rămână familie. Vino să vorbim.”

Am citit-o o singură dată.

Apoi i-am răspuns.

„Nu mai pot fi sora care îți acoperă minciunile. Îți doresc să-ți asumi ceea ce ai făcut, dar nu mă voi întoarce în povestea ta.”

Mama m-a sunat în seara aceea.

— Ești sigură?

— Da.

— Nu vrei să-l ierți?

M-am uitat la desenul de pe frigider.

— Iertarea nu înseamnă să-i redau accesul la viața mea.

A fost liniște.

Apoi mama a spus:

— Cred că abia acum te văd.

Am închis ochii.

— Eu am fost aici tot timpul.

În prima zi de iarnă, am mers singură până la chei. Fulgii se topeau pe mânecile hainei, iar luminile portului tremurau în apă.

Am strâns medalionul în palmă. Alamă rece. Margini tocite. Acul mic al busolei se mișca, apoi se oprea.

De data aceasta, nu mai aveam nevoie să-mi arate drumul.

Știam deja unde merg.

Și nu m-am mai uitat înapoi.