PARTEA 4 — M-am măritat la șaizeci de ani, iar după șase luni soțul mi-a cerut să renunț la propria viață; atunci a încetat să zâmbească

PARTEA 4

— Partea a doua este în telefonul meu, am spus.

Am rostit cuvintele fără să-mi recunosc vocea.

Era joi, 20 noiembrie, ora nouă și zece minute. În debara mirosea a carton umed și detergent de lămâie. Cutia de lemn stătea în spatele aspiratorului, acoperită cu o pătură veche.

Nicolae a rămas în sufragerie cu inspectorul, Victor și Corina. Matei m-a urmat în debara, iar Lena a venit imediat după noi.

— Nu trebuie să faci asta singură, mi-a spus ea.

— Nu mai sunt singură.

Am scos broșa în formă de frunză din buzunar. Metalul rece mi-a apăsat palma. Cu ea găsisem în urmă cu două săptămâni o mică zgârietură pe capacul cutiei, după ce Nicolae îmi spusese că nu știa nimic despre ea.

Broșa avea un ac subțire. L-am strecurat în încuietoare.

Capacul s-a deschis.

Înăuntru erau un telefon vechi, două chitanțe și un carnețel negru. Pe prima pagină, Nicolae scrisese cu litere mari: „Apartamentul Tamarei — pași”.

Lena a dus mâna la gură.

— Mamă…

Am luat telefonul vechi. Avea bateria aproape descărcată, dar încă funcționa. Înregistrarea pornea din bucătărie, cu șase zile înainte. Se auzea vocea lui Nicolae vorbind cu Victor.

„Trebuie să o faci să semneze înainte să se prindă. După aceea o ducem la un cămin bun. Nu-i va lipsi nimic.”

Victor răspundea: „Și dacă refuză?”

„Atunci îi spui că mă abandonează. Femeile singure se tem să nu rămână iar singure.”

Am închis ochii.

Nu m-a durut că mă considerase naivă. M-a durut că îmi studiase frica și hotărâse să o folosească.

Inspectorul a ascultat înregistrarea până la capăt. Corina a început să plângă.

— Nu știam despre cămin, a spus ea.

Victor s-a întors spre tatăl său.

— Mi-ai spus că doar vei împrumuta bani.

— Pentru că altfel nu m-ai fi ajutat.

— Ne-ai mințit pe toți.

Nicolae s-a apropiat de mine. Inspectorul i-a blocat drumul cu brațul.

— Stați pe loc.

— Tamara, ascultă-mă. Am fost speriat. Pensia mea nu mai ajungea, banca mă presa, iar copiii mei aveau nevoie de bani.

— Ai fi putut să-mi spui.

— Știam că nu-mi vei da.

— Și de aceea ai încercat să-mi iei casa.

Nicolae a tăcut.

În acea după-amiază, Matei a depus plângerea, iar inspectorul l-a dus pe Nicolae la secție pentru declarații. Nu a fost o scenă spectaculoasă. Nu au fost strigăte și nici cătușe în fața vecinilor.

Doar ușa liftului care s-a închis între noi.

A doua zi, avocatul lui Nicolae m-a sunat de șapte ori. Prima dată am răspuns.

— Doamna Pop, clientul meu regretă ce s-a întâmplat.

— Nu sunt doamna Pop.

— Vrea să se întoarcă acasă până se clarifică situația.

— Nu mai este casa lui.

— Este soțul dumneavoastră.

— A fost omul cu care m-am căsătorit. Nu mai este omul în care am încredere.

Avocatul a tăcut câteva secunde.

— Dacă refuzați, va susține că a fost provocat de presiunea financiară.

— Să spună tot ce dorește. Eu voi spune adevărul.

Am închis.

La prânz, Matei m-a dus la notar. În sala mică, cu pereți acoperiți de bibliorafturi, am ascultat din nou vocea lui Nicolae. De data aceasta, înregistrarea era pusă în difuzoare și el se afla acolo, așezat la doi metri de mine.

„Femeile singure se tem să nu rămână iar singure.”

Vocea lui răsuna în cameră.

Nicolae și-a plecat capul.

— Asta ai spus? l-a întrebat notarul.

— Da.

— De ce?

El a ridicat ochii spre mine.

— Pentru că eram sigur că nu mă va părăsi.

A fost prima dată când l-am auzit recunoscând ceva fără să dea vina pe altcineva.

Dar nu am simțit victorie.

Am simțit oboseală.

În săptămânile următoare, banca a blocat cererea de vânzare, iar împrumutul lui Nicolae a fost verificat. Casa lui, trecută pe numele lui înainte de căsătorie, a ajuns sub sechestru până la lămurirea datoriilor. Victor și Corina au refuzat să mai plătească pentru el.

— Nu-l urâm, mi-a spus Corina la telefon. Dar nu mai putem minți pentru el.

Eu am cerut anularea căsătoriei prin acord, iar Nicolae a semnat după ce avocatul i-a explicat că nu poate primi nimic din apartamentul meu. Nu m-am dus la procesul scurt de confirmare. Am preferat să rămân cu Lena într-o cafenea, privind fulgii timpurii de zăpadă pe geam.

— Ești bine? m-a întrebat ea.

— Nu încă.

— O să fii.

Am zâmbit.

— Știi ce e ciudat? Nu mă doare că m-am înșelat asupra lui. Mă doare că m-am îndoit de mine ca să nu recunosc.

După trei luni, am schimbat yala apartamentului și am vopsit bucătăria. Am mutat cănile în dulapul în care fuseseră mereu. Am început din nou contabilitatea de acasă, pentru trei mici ateliere din cartier. Dimineața mergeam la plimbare cu Galia, iar miercurea beam cafea fără să verific dacă cineva avea nevoie de mine.

Într-o sâmbătă, nepotul meu a venit să mă ajute să montez un raft. A găsit broșa în formă de frunză lângă cutia cu ace.

— Bunico, de ce este zgâriată?

— Pentru că m-a ajutat să deschid o cutie importantă.

— Ce era în ea?

M-am uitat la el. Avea nouă ani și ținea șurubelnița cu ambele mâini.

— Adevărul.

A râs, crezând că glumesc.

În primăvară, am plantat mentă pe balcon. Apartamentul mirosea a pământ reavăn, iar soarele intra dimineața peste masa din bucătărie. Nu mai pregăteam prăjituri pentru vizite în care nu voiam să merg. Nu mai cumpăram lucruri ca să fiu acceptată de familia altcuiva.

Într-o seară de aprilie, am primit un mesaj de la Nicolae. Scria că îi era dor de casa mea, de ceaiul meu și de felul în care îi aranjam cămășile.

A urmat încă unul.

„Am înțeles ce am pierdut. Dă-mi voie să mă întorc. Putem să o luăm de la început.”

Am stat mult timp cu telefonul în mână. Nu eram furioasă. Nici măcar nu mai tremuram.

I-am răspuns o singură dată:

„Nu putem începe din nou acolo unde tu ai încercat să-mi iei sfârșitul.”

Apoi am șters conversația.

În noaptea aceea am pus broșa în forma de frunză pe pervaz. Luna îi atingea marginea zgâriată, iar metalul strălucea ca o urmă mică de lumină.

Am deschis fereastra.

Aerul mirosea a mentă și ploaie.

Pentru prima dată după mult timp, casa nu mai părea goală.

Părea a mea.