Am intrat într-o clinică pentru a întrerupe o sarcină de șase săptămâni, dar trei inimi au început să bată pe ecran, iar șeful mafiei care mă răpise mi-a spus că cineva pusese deja un preț pe viața copiilor mei

Am intrat într-o clinică din sudul orașului Boston ca să întrerup o sarcină de șase săptămâni, iar câteva minute mai târziu trei inimi băteau pe ecran în timp ce oamenii înarmați îmi strigau numele pe coridor.

Mă numesc Vivien Cole. Aveam douăzeci și șapte de ani, șase sute douăzeci și trei de dolari în cont, aproape cinci mii de dolari datorii și un calorifer care lovea țevile în fiecare noapte ca un vecin furios.

Ziua lucram la salarii. Noaptea țineam contabilitatea unor firme mici. Uneori mâncam cereale la cină, fiindcă erau ieftine și nu trebuiau gătite. Nu aveam bani pentru un copil. Cu atât mai puțin pentru trei.

Totul începuse la nunta surorii mele, Madison, într-un conac de pe malul Atlanticului. Acolo îl întâlnisem pe Dominic, bărbatul cu ochi cenușii și costum negru, care mă ascultase ca și cum fiecare cuvânt al meu ar fi contat.

Dansaserăm pe terasă până la răsărit. Mă sărutase sub un șir de lumini galbene, iar pentru câteva ore simțisem că cineva mă alesese, nu doar mă tolerase.

Dimineața dispăruse.

Fără număr de telefon. Fără bilet. Fără explicații.

Când testul de sarcină a ieșit pozitiv, mi-am spus că fusese doar o noapte nebunească. Apoi am ajuns în cabinetul rece al clinicii, cu mâinile lipite de abdomenul încă plat.

— Îmi pare rău că treceți prin asta, a spus asistenta.

N-am putut să-i răspund. Dacă plângeam, nu mai reușeam să mă opresc.

Tehniciana mi-a întins gelul rece pe piele și a plimbat aparatul cu grijă. Priveam o pată de apă de pe tavan, încercând să nu mă gândesc la viitor.

Apoi femeia a încremenit.

A ieșit din încăpere și s-a întors cu medicul. Fața lui s-a schimbat când a privit monitorul.

— Doamnă Cole, a spus încet, trebuie să vedeți ceva.

Ecranul s-a întors spre mine.

Trei puncte pâlpâiau în întuneric.

— Sunt… trei?

— Trei sarcini. Trei bătăi de inimă.

Înainte să pot respira, un scaun s-a răsturnat pe coridor. S-au auzit pași grei, apoi un bărbat a strigat:

— Găsiți-o pe Vivien Cole!

Medicul a devenit alb.

— Ascundeți-vă. Acum!

M-am strecurat într-o debara îngustă, între cutii și mănuși. Pe sub ușă am văzut pantofi negri, lustruiți, oprindu-se chiar în fața mea.

— Ashford vrea să fie găsită imediat, a spus cineva.

Numele nu-mi spunea nimic. Până când ușa din spatele meu s-a deschis, iar eu am fugit prin fereastra mică spre aleea murdară.

Două mașini negre m-au prins înainte să ajung la stația de autobuz. Un bărbat calm mi-a blocat drumul.

— Sunt Marcus Webb. Veniți cu noi.

— Nu!

— Nu este o rugăminte.

Minutele următoare s-au topit într-o bandă neagră peste ochii mei. Când mi-au dat jos legătura, mă aflam într-un conac păzit ca o fortăreață.

Ușile grele s-au deschis. Dominic stătea în spatele unui birou masiv. Nu mai era străinul de la nuntă. Era un om de care toți se temeau.

— M-ați răpit, am spus.

— Te-am protejat.

— De ce?

A împins spre mine o fotografie și un dosar cenușiu, sigilat. Mâna lui s-a întins spre închizătoare, iar eu am văzut pe copertă cuvintele „Cole — amenințare activă”…

PARTEA 2

Degetele lui Dominic au desfăcut sigiliul, iar eu am făcut un pas înapoi până când umerii mi s-au lipit de ușa rece.

— Înainte să-mi explici ceva, am spus, vreau să știu unde sunt sora mea și medicul.

— Sunt în siguranță.

— Asta ai spus și când m-ai urcat cu forța în mașină.

Pentru prima dată, pe chipul lui a apărut ceva care semăna cu rușinea. A dispărut repede, dar am văzut-o.

Marcus a așezat pe birou încă un dosar. Înăuntru erau imagini cu intrarea clinicii, clădirea mea și terasa unde îl întâlnisem pe Dominic. Într-una dintre fotografii, un bărbat stătea lângă ușa apartamentului meu, purtând o jachetă maro și un inel cu piatră verde.

— Îl cheamă Luca Bellini, a spus Marcus. Lucrează pentru familia rivală.

— Mă urmărea?

— De două nopți.

Mi s-a făcut greață. Nu din cauza sarcinii.

— De ce?

Dominic a privit fotografia, apoi pe mine.

— Pentru că cineva a aflat că porți copiii mei.

Am râs scurt, fără veselie.

— Nu știai nici măcar numele meu de familie.

— Acum patruzeci de minute nu știam că ești însărcinată.

— Atunci cum au aflat ei?

A împins telefonul spre mine. O înregistrare se auzea cu întreruperi, ca și cum fusese făcută într-o cameră întunecată.

„Dacă în venele ei curge sânge Ashford, nu va părăsi sudul orașului Boston în viață.”

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Nu mă atinge, am șoptit când Dominic s-a ridicat.

S-a oprit imediat.

A fost prima dată când puterea lui a ascultat o limită.

Apoi telefonul lui Marcus a sunat. A ascultat câteva secunde și fața i s-a golit de culoare.

— Șefule, Bellini nu a venit singur.

Alarmele conacului au început să clipească roșu. Nu urlau. Tocmai liniștea aceea controlată m-a speriat cel mai tare.

— Poarta de sud a fost forțată, a continuat Marcus.

Dominic a deschis un sertar ascuns și a scos un pistol.

— În spatele meu. Acum.

Primul zgomot a izbit ferestrele. Candelabrul s-a cutremurat, iar praful s-a desprins din tavan. Dominic m-a tras după birou fără să mă apuce, atingându-mă doar cât să mă ferească de geamurile care cădeau.

În depărtare s-au auzit împușcături.

— M-ai răpit și m-ai băgat într-un război, am spus printre dinți.

— Da.

— Măcar ești consecvent.

Aproape că a zâmbit. Apoi a devenit din nou omul de care se temeau ceilalți.

Marcus a deschis un panou ascuns în spatele bibliotecii.

— Pe aici!

Am coborât printr-un coridor îngust. O mână îmi acoperea abdomenul, deși nu putea proteja nimic. Dominic mergea în urma mea, nu înaintea mea.

În cabinetul medical de la subsol, doctorița Elena March mi-a verificat tensiunea și mi-a spus limpede că nu va face nimic fără acordul meu.

Prin perete, l-am auzit pe Dominic întrebând:

— Cine a trimis imaginea ecografiei?

Marcus a răspuns după câteva clipe:

— Am urmărit transmiterea până la o angajată a clinicii. Se numește Lia Grant.

Mi-am amintit fața tehnicienei când văzuse cele trei inimi.

Atunci, dinspre etaj, s-a auzit un glas de bărbat și o ușă trântită.

Marcus a intrat în fugă, ținând un plic alb între degete.

— Șefule, am găsit cine a comandat totul. Dar numele de aici nu aparține familiei Bellini…

A rupt plicul, a scos o singură foaie și a început să citească. Când a ridicat privirea spre mine, am înțeles că adevărul urma să doară mai mult decât orice glonț…

PARTEA 3

Pe foaie era un nume pe care îl cunoșteam prea bine.

Madison Cole.

Sora mea.

— Nu, am spus. Nu poate fi ea.

Marcus a întors documentul spre mine. Era o copie a unui contract de plată, cu data nunții lui Madison, semnătura ei și o sumă uriașă transferată către un intermediar al familiei Bellini.

Dominic a rămas nemișcat.

— De ce ar face asta?

Marcus a scos din dosar o a doua fotografie. În ea, Madison vorbea cu Luca Bellini în parcarea conacului, în noaptea nunții.

Mi-am amintit atunci de butonul albastru desprins de pe haina lui Dominic. Îl găsisem dimineața pe terasă și i-l dădusem lui Madison, crezând că era al ei. Pe spatele fotografiei se vedea același fir albastru, prins în mâna lui Luca.

— Nu voia să-mi facă rău, am șoptit.

— Voia să te sperie, a spus Dominic. Voia să creadă că, dacă întrerupi sarcina, problema dispare. Dacă nu, Bellini urma să te folosească pentru a mă distruge.

— Iar tu?

El a coborât privirea.

— Eu am încercat să te iau înaintea lor. Am crezut că protecția poate începe cu o ordine. M-am înșelat.

Pentru prima dată, nu și-a apărat alegerea.

Poliția a ajuns înainte de zori, după ce Marcus a predat înregistrările, fotografiile și traseul banilor. Luca Bellini a fost arestat, iar Lia Grant a mărturisit că primise bani pentru a marca pacientele legate de familia Ashford.

Madison a venit la conac cu soțul ei. A plâns, a negat, apoi a recunoscut. Bellini o șantajase cu datoriile soțului ei și îi promisese că doar va speria un om periculos.

— Ai vândut siguranța mea pentru o promisiune? am întrebat.

— Am crezut că te salvez.

— Nu mai decide nimeni ce înseamnă salvarea mea.

Dominic a acceptat fiecare condiție pe care am impus-o: niciun control asupra banilor mei, nicio decizie medicală, nicio vizită fără acordul meu și nicio atingere fără să cer eu.

Mi-am păstrat apartamentul. Am angajat un avocat. Am ales singură medicul și am continuat sarcina nu pentru că Dominic ceruse asta, ci pentru că eu am ales.

Lunile următoare au fost grele. Cei trei copii s-au născut prematur: doi băieți și o fetiță. Au petrecut săptămâni în incubatoare, atât de mici încât fiecare deget părea desenat cu un creion.

Dominic venea zilnic, întotdeauna însoțit de pază, întotdeauna așteptând lângă ușă. Nu lua nimic de la mine. Nici măcar o conversație.

Într-o seară, când l-am lăsat să țină fetița, mâinile lui au început să tremure.

— Ți-e frică? l-am întrebat.

— În fiecare zi.

Am privit copilul adormit între noi.

— Bine. Atunci poate înveți să nu mai confunzi frica cu dreptul de a controla.

A încuviințat.

În lumea lui, Dominic Ashford poruncea tuturor. În fața mea, a învățat să bată la ușă.

Iar cele trei inimi care mă speriaseră în acea clinică nu mi-au luat viața. Mi-au dat-o înapoi, de data aceasta pe numele meu.