M-am măritat la șaizeci de ani, iar după șase luni soțul mi-a cerut să renunț la propria viață; atunci a încetat să zâmbească

— Tu ești soția mea, Tamara, nu o femeie care locuiește singură într-un hotel, a spus Nicolae, iar eu am rămas cu mâna pe clanța sufrageriei.

Era marți, 18 noiembrie, puțin după ora nouă seara. În ibricul de pe aragaz se răcea ceaiul de tei, iar pe masă tremura termometrul pe care i-l pusesem lângă farfuria cu biscuiți. Nicolae avea treizeci și șapte cu șapte, dar zăcea în pat ca un om care își scria testamentul.

— Am lipsit două ore, am spus. Am mers la plimbarea mea. Ți-am lăsat medicamentele aici.

— M-ai lăsat singur.

— Ai telefonul lângă pernă.

— Tanța nu pleca niciodată când eram bolnav.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Tanța. Prima lui soție, moartă de opt ani, intrase în casa mea prin fiecare comparație. Gătea altfel. Călca altfel. Zâmbea altfel. Iar eu, după numai șase luni de căsnicie, ajunsesem să mă simt musafir în propria sufragerie.

— Pe mine mă cheamă Tamara, am spus.

Nicolae a întors capul spre perete.

— Știu. Dar nu mai ești femeia cu care m-am căsătorit.

Vorbele lui au rămas între noi ca o farfurie spartă. Nu se mai putea lipi nimic fără să se vadă urma.

Cu un an înainte, îl cunoscusem la stațiune, lângă fântâna de piatră. Era august, ora șase dimineața, iar eu purtam pălăria mea crem cu o broșă în formă de frunză, primită de la Lena. Nicolae mi-a adus cafea și mi-a vorbit despre cărți, trenuri și orașe în care nu fusese niciodată. Părea vesel, atent, independent.

— Nu caut o infirmieră, mi-a spus atunci.

— Nici eu nu caut un pacient, i-am răspuns.

Am râs amândoi. Și tocmai râsul acela m-a făcut să cred că viața îmi mai pregătise ceva bun.

După șase luni ne-am căsătorit simplu, la primărie. Lena și soțul ei au stat la masă cu noi, iar Igor ne-a felicitat prin apel video din alt oraș. Nicolae purta un costum bleumarin și ținea florile cu ambele mâini.

— Mamă, a spus Lena înainte de ceremonie, vă cunoașteți doar de jumătate de an.

— Am șaizeci de ani, Lena. Știu să judec oamenii.

Fiica mea a tăcut. Doar a spus încet:

— Atunci uită-te bine.

O săptămână mai târziu, Nicolae și-a adus valizele.

În a treia zi a mutat cănile într-un alt dulap.

— Aici sunt mai la îndemână, a spus el, fără să ridice ochii din televizor.

Le-am pus la loc.

A doua săptămână mi-a explicat că Tanța făcea ciorba cu sfecla de la început. În prima lună am aflat că el nu gătea, nu făcea cumpărături și nu plătea nimic, pentru că apartamentul era al meu și el nu era trecut în acte.

— Eu pun bani deoparte pentru zile grele, mi-a spus.

— Iar zilele de acum cum sunt?

A zâmbit, convins că glumesc.

În octombrie, Lena a venit în vizită. Nicolae a apărut după douăzeci de minute, a spus un salut grăbit și s-a întors la televizor. Fiica mea m-a privit peste ceașca de ceai.

— Mamă…

— Nu începe.

— Nu spun nimic.

— Tocmai asta mă sperie.

A plecat fără să mai întrebe. În ușă m-a îmbrățișat mai strâns decât de obicei.

În acea seară, am scos din sertar broșa în formă de frunză. Metalul era zgâriat la margine, dar încă păstra urma caldă a palmei mele. Am strâns-o în pumn și am înțeles că nu mă mai temeam că Lena avusese dreptate.

Mă temeam că eu refuzam să văd ce se întâmpla.

În noiembrie, după ce Nicolae mi-a spus că o soție adevărată nu pleacă de lângă soțul bolnav, m-am întors în cameră cu o întrebare.

— Ce aduci tu în această căsnicie?

El s-a ridicat încet pe coate.

— Ce întrebare e asta?

— Eu gătesc, fac ordine, cumpăr, plătesc și merg cu tine la rudele tale. Tu ce faci?

Nicolae m-a privit ca pe cineva care vorbește într-o limbă necunoscută. Apoi, pentru prima dată, vocea lui a devenit rece.

— Ești foarte ciudată, Tamara.

În aceeași clipă, telefonul lui, lăsat pe noptieră, a vibrat. Pe ecran a apărut numele fiului său, Victor. Nicolae a încercat să-l acopere cu palma, dar eu am văzut mesajul care apărea dedesubt: „Ai rezolvat cu apartamentul?”

Mi-am ținut respirația.

Nicolae a apucat telefonul, iar eu am făcut un pas spre el. El și-a închis degetele peste ecran, însă în buzunarul halatului meu am simțit marginea tare a broșei în formă de frunză. Când am întins mâna spre telefon, Nicolae a tresărit și a spus…

PARTEA 2

— Nu te atinge de telefonul meu, a spus Nicolae și s-a ridicat brusc.

Era marți, 18 noiembrie, ora nouă și douăsprezece minute. Draperia subțire se mișca în dreptul ferestrei, deși geamul era închis. Afară, ploaia lovea pervazul cu degetele ei reci.

— Atunci explică-mi mesajul lui Victor, am spus.

— Nu am nimic de explicat.

— M-a întrebat dacă ai rezolvat cu apartamentul.

— Ai citit peste umărul meu.

— Era scris cu litere mari.

Nicolae a băgat telefonul în buzunar și a început să meargă prin cameră. Nu mai părea bolnav. Doar furios.

— Copiii mei sunt îngrijorați pentru mine.

— De ce ar fi îngrijorați pentru apartamentul meu?

— Pentru că sunt soțul tău.

— Asta nu răspunde la întrebare.

El a lovit cu călcâiul piciorul scaunului. Sunetul sec mi-a făcut pielea de găină.

— Ai început să asculți de Lena. Ea nu m-a plăcut niciodată.

— Lena nu a spus nimic.

— Nu trebuia. Se vedea în ochii ei.

Apoi Nicolae a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată. A deschis sertarul meu cu acte și a început să caute printre dosare.

— Ce faci?

— Caut contractul de căsătorie.

— De ce?

— Trebuie să știu ce drepturi am.

M-am repezit și am tras sertarul. Broșa mea s-a desprins din buzunar și a căzut pe parchet. Frunza metalică a alunecat până sub pat.

— Nu ai dreptul să umbli prin lucrurile mele.

— Sunt soțul tău!

— Și eu sunt proprietara casei.

Am spus-o încet. De data aceea, el a tăcut.

A doua zi, miercuri, la ora zece, m-am întâlnit cu Lena într-o cofetărie de lângă piață. Mirosul de vanilie și cafea prăjită plutea între mese, iar fiica mea răsucea lingurița până când metalul lovea porțelanul.

— Mamă, ai verificat dacă și-a mutat domiciliul aici?

— Nu.

— Ai verificat dacă are datorii?

— Nu.

— Ai semnat ceva?

Am deschis geanta. Înăuntru aveam o mapă albastră pe care Nicolae o lăsase cu o zi înainte pe masa din bucătărie. Nu o deschisesem. Până atunci.

— A găsit-o în sertar și mi-a spus că este doar o cerere pentru medicul de familie.

Lena a înghețat.

— Nu semna nimic fără să vadă un avocat.

— Crezi că vrea apartamentul?

— Nu știu ce vrea. Dar știu că oamenii care nu vor nimic nu întreabă în fiecare săptămână cât valorează locuința.

Mi-am amintit de serile în care Nicolae mă întreba cât plăteam la întreținere, dacă aveam economii și dacă apartamentul fusese cumpărat înainte sau după moartea primului meu soț. Atunci le luasem drept curiozitate.

Acum, fiecare întrebare își schimba forma.

La ora unu, am intrat în biroul avocatului Matei Radu. Pe peretele din spatele lui era un ceas rotund, cu secundarul prea zgomotos.

— Nu semnați nimic, doamnă Tamara, mi-a spus după ce a citit foaia.

— Ce este?

— O împuternicire. Îi permite să vă reprezinte în fața băncii, să solicite informații și să semneze anumite documente în numele dumneavoastră.

— Mi-a spus că este pentru medicul de familie.

Matei și-a ridicat privirea.

— Ați păstrat originalul?

— Da. Acasă.

— Atunci luați-l și aduceți-l aici. Mai există ceva.

— Ce anume?

— Semnătura de la final nu seamănă cu cea de pe certificatul dumneavoastră de căsătorie.

Am simțit că scaunul devine prea îngust sub mine.

În seara aceea, la ora șapte, Nicolae m-a așteptat în bucătărie. Pe masă pusese două farfurii și o lumânare mică, lucru pe care nu-l mai făcuse niciodată.

— Am fost prea dur, a spus el.

— De ce ai căutat prin actele mele?

— Pentru că vreau să fim o familie.

— O familie nu începe cu o împuternicire ascunsă.

Zâmbetul lui s-a stins.

— Lena te otrăvește împotriva mea.

— Tu faci asta singur.

A urmat o liniște lungă. Apoi telefonul lui a sunat. Nicolae a răspuns, dar nu a închis difuzorul. Vocea lui Victor s-a auzit clar.

— Tată, dacă ea nu semnează, nu mai ai timp. Trebuie să depui cererea săptămâna asta.

Nicolae a apăsat imediat pe ecran.

— Victor e nervos, a spus.

— Pentru ce cerere?

Nu mi-a răspuns.

În noaptea aceea, am dormit la Lena. La ora două și un sfert, avocatul Matei m-a sunat și mi-a spus să mă întorc acasă doar însoțită de el. Cineva încercase să deschidă cutia metalică în care păstram actele.

Dimineața, în fața apartamentului, broșa mea se afla pe preș. Eu o lăsasem sub pat.

Matei a privit-o, apoi a privit yala zgâriată.

— Doamnă Tamara, a spus el, cred că trebuie să aflăm cine a intrat aici.

Înainte să termine, un bărbat în uniformă a urcat scările. Avea în mână o mapă sigilată și se uita direct la mine.

— Sunteți Tamara Ionescu?

— Da.

— Atunci trebuie să vedeți ce am găsit înregistrat la notar, pentru că documentul pe care îl avem schimbă totul…

PARTEA 3

— Sunt inspectorul Pavel Marin, a spus bărbatul de la ușă. Nu vă cer să vă speriați. Vă cer doar să ascultați până la capăt.

Era joi, 20 noiembrie, ora opt și jumătate dimineața. Pe hol mirosea a varză gătită de la vecina de jos, iar becul de deasupra liftului pâlpâia. Inspectorul a intrat împreună cu avocatul Matei și a pus mapa pe masa din sufragerie.

Nicolae era în fotoliu. Se îmbrăcase în grabă, cu cămașa strâmbă și părul ud. Pentru prima dată de când îl cunoscusem, nu părea stăpân pe situație.

— Ce este asta? a întrebat el.

— O verificare privind o cerere depusă în numele doamnei Ionescu, a răspuns inspectorul.

— Soția mea mi-a dat voie.

— Doamna Ionescu spune contrariul.

Matei a scos din mapă o copie și a așezat-o pe masă.

— Aceasta este împuternicirea găsită la notar.

Am privit foaia. Era numele meu, adresa mea și o semnătură care încerca să semene cu a mea. Dar litera „T” era prea înaltă, iar ultima linie se termina într-o zgârietură tremurată.

— Nu am semnat-o, am spus.

Nicolae a sărit în picioare.

— Ai uitat. Erai obosită.

— Nu uit semnătura mea.

Inspectorul a deschis un dosar subțire.

— Camera notarului a surprins întâlnirea de luni. Domnul Nicolae Pop a venit singur cu documentul deja completat. A spus că soția dumneavoastră este bolnavă și nu poate ajunge.

Nicolae a pălit.

— Este o minciună.

— Avem înregistrarea, a spus inspectorul.

A scos un aparat mic și a apăsat un buton. Vocea lui Nicolae a umplut camera, limpede, fără nicio urmă de slăbiciune: „Soția mea va semna când îi voi explica faptul că altfel poate pierde tot. Femeile de vârsta ei se sperie ușor.”

M-am uitat la omul din fotoliu. Îl auzeam vorbind despre mine ca despre o mobilă care trebuia mutată dintr-un colț în altul.

— Eu nu am vrut decât să protejez familia, a spus el.

— Familia ta sau casa mea? am întrebat.

Victor și sora lui, Corina, au intrat atunci în apartament. Matei îi chemase pentru că fuseseră pomeniți în cererea de vânzare.

— Tată, ce ai făcut? a întrebat Corina.

— Taci.

— Ne-ai spus că Tamara a fost de acord.

— A fost de acord!

Inspectorul a ridicat o altă foaie.

— Cererea prevedea vânzarea apartamentului și împărțirea banilor între domnul Pop și cei doi copii ai săi. Doamna Ionescu ar fi rămas cu drept de locuire până la deces.

Am simțit că aerul dispare din cameră. Casa mea, cumpărată cu banii strânși împreună cu primul meu soț, fusese transformată în cifre și procente fără ca eu să știu.

— Nicolae, ai venit la mine pentru apartament?

El nu a răspuns.

— Răspunde-mi.

— Am venit pentru că eram singur.

— Nu. Ai venit pentru că ai văzut o ușă descuiată.

Corina și-a acoperit gura. Victor privea podeaua. Inspectorul a închis aparatul.

— Urmează să fie verificată și încercarea de a pătrunde în cutia cu acte, a spus el. Până atunci, nu părăsiți locuința fără să ne anunțați.

Nicolae a făcut un pas spre mine.

— Tamara, putem rezolva între noi.

— Nu mai există „între noi”. Există doar ceea ce ai făcut.

Matei mi-a pus mâna pe umăr.

— Documentul este anulat. Vom cere și ordin de protecție.

Nicolae a început să tremure. Nu de boală.

În acea clipă, telefonul lui Victor a sunat. El a răspuns, ascultă câteva secunde, apoi și-a ridicat privirea spre tatăl său.

— Tată, banca a trimis notificarea. Împrumutul făcut pe numele tău a ajuns la scadență azi.

Nicolae s-a întors brusc spre el.

— Ce împrumut?

Victor a înghițit greu.

— Cel despre care ai spus că îl vei acoperi după vânzarea apartamentului.

Tăcerea care a urmat a fost mai grea decât orice acuzație. Nicolae nu își pusese doar ochii pe casa mea. Își ipotecase propria locuință, iar acum toți începuseră să se uite unii la alții.

Inspectorul a primit un mesaj, l-a citit și a devenit serios.

— Doamnă Ionescu, avem încă o problemă. În înregistrarea de la notar, domnul Pop pomenește despre o casetă pe care ar fi ascuns-o în locuința dumneavoastră.

Am simțit broșa din frunză în buzunar. În aceeași secundă mi-am amintit de cutia de lemn din debara, pe care Nicolae îmi ceruse să nu o deschid niciodată.

Inspectorul s-a ridicat.

— Trebuie să vedem ce se află acolo. Iar Nicolae încă nu știe că înregistrarea are și partea a doua…