PARTEA 4 — M-a trimis să nasc copilul amantei și mi-a pus divorțul în față, dar când am semnat, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Numele de pe ecran era al doctorului Vlad Ionescu, medicul care îmi supraveghease ultimele două sarcini și semnase raportul după fiecare pierdere.

Am simțit cum îmi îngheață mâinile.

— Natalia? a întrebat Sorin.

I-am întins telefonul.

El a citit mesajul și și-a schimbat imediat expresia.

— Nu deschide fișierul aici.

— De ce?

— Pentru că, dacă este ceea ce cred, trebuie să-l păstrăm intact pentru anchetă.

Andrei a făcut un pas spre noi.

— Ce anchetă?

Nimeni nu i-a răspuns.

În salon, Marina plângea în tăcere. Bebelușul dormea în brațele ei, cu un pumn mic lipit de obraz. În urmă cu câteva ore, fusesem singura persoană din încăpere care luptase pentru viața acelui copil. Acum, pentru prima dată, Marina mă privea nu ca pe o rivală, ci ca pe cineva care putea să-i spună adevărul.

— Andrei, a murmurat ea. Ce mi-ai ascuns?

— Nu știu despre ce vorbește.

Vocea lui era prea rapidă.

Sorin a apăsat un număr.

— Trimiteți imediat copia sigilată la poliție și la colegiul medicilor. Da. Includeți toate rapoartele Nataliei și lista de acces la dosarele ei.

Andrei s-a întors spre el.

— Nu aveți voie să răspândiți informații medicale.

— Nu le răspândim. Le predăm autorităților, a spus Sorin. Există suspiciunea că anumite rezultate au fost modificate.

Am simțit că aerul din salon se subțiază.

— Modificate cum?

Sorin a privit spre mine înainte să răspundă.

— În toate cele trei rapoarte apare aceeași formulare: „complicații spontane, fără cauză identificabilă”. Dar fișierul primit conține notițe interne care nu apar în dosarul oficial.

— Ce notițe?

— Rezultate de laborator care arată expunerea repetată la un medicament contraindicat în sarcină.

Nu am auzit nimic câteva secunde.

Apoi mi-am amintit fiecare dimineață în care mă trezisem amețită. Fiecare pahar cu vitamine pe care Andrei mi-l pregătise. Fiecare dată când îmi spusese că trebuie să am mai multă încredere în el.

M-am întors spre soțul meu.

— Tu mi-ai dat suplimentele.

— Erau vitamine.

— De unde le luai?

— Nu știu. Le cumpăram.

— De la cine?

El a tăcut.

Marina a început să plângă mai tare.

— Andrei, răspunde-i.

— Nu sunt obligat să răspund nimănui!

În aceeași clipă, pe coridor s-au auzit pași grăbiți. Doi polițiști au intrat, urmați de doctorul Vlad Ionescu. Medicul era palid și ținea în mână o cutie transparentă cu documente.

— Natalia, trebuie să-ți spun totul, a zis el.

Andrei s-a repezit spre ușă, dar executorul i-a blocat drumul.

— Nu pleacă nimeni până nu discutăm, a spus polițistul.

Vlad a lăsat cutia pe masă.

— Acum șase luni am observat că analizele Nataliei nu corespundeau simptomelor. Am cerut repetarea lor, dar rezultatele au fost înlocuite în sistem înainte să le pot semna.

— Cine le-a înlocuit? am întrebat.

Medicul a coborât privirea.

— Contul meu a fost folosit. Dar parola o știa doar o singură persoană din afara clinicii.

Andrei a început să respire greu.

— Nu eu.

Vlad a scos o foaie.

— Avem înregistrarea camerelor de la arhivă. Dumneavoastră ați intrat acolo în noaptea în care Natalia a pierdut a doua sarcină.

Andrei a lovit cu palma în perete.

— Asta este o nebunie!

Polițistul i-a pus cătușele fără grabă.

— Veți explica la secție.

Marina își ținea copilul la piept și tremura.

— Și eu? a întrebat.

— Dumneavoastră veți fi audiată ca martor, a răspuns polițistul.

Andrei s-a uitat la ea.

— Marina, nu spune nimic. Sunt tatăl copiilor tăi.

Ea a clătinat din cap.

— Ești doar omul care mi-a spus că soția ta nu mai poate avea copii și că eu sunt viitorul lui.

Când ușa s-a închis după el, nu am simțit bucurie. Doar o tăcere enormă.

În aceeași zi, consiliul companiei s-a întrunit fără Andrei. A fost suspendat din funcție, iar accesul lui la bani și documente a fost blocat. Poliția a deschis anchete pentru fals, fraudă și vătămare intenționată. Doctorul Vlad a predat toate dosarele, iar laboratorul a confirmat că substanța fusese prezentă în organismul meu de fiecare dată.

Nu am aflat niciodată dacă Andrei voise să-mi provoace pierderile sau doar să mă facă dependentă de el, bolnavă și ușor de controlat. Poate că diferența nu mai conta. Unele răni nu se vindecă atunci când afli intenția, ci atunci când încetezi să mai cauți o scuză pentru cel care ți le-a făcut.

La două zile după arestarea lui, m-am întors acasă pentru ultima dată.

Casa era prea liniștită.

În dormitorul nostru, ceasul de pe noptieră rămăsese oprit la două și unsprezece, ora la care îl sunasem în noaptea ultimei pierderi. În dulap, jumătatea lui era goală. Își trimisese un prieten să-i ia hainele înainte ca poliția să-i percheziționeze apartamentul.

Pe etajeră găsisem fotografia ruptă.

O bucată îl arăta pe el, zâmbind la douăzeci de ani. Cealaltă eram eu, cu un rucsac pe umăr și părul răvășit de vânt.

Am pus fotografia într-un sertar. Nu ca să o păstrez pentru el, ci ca să nu mai fie nevoie să o văd în fiecare dimineață.

În săptămânile următoare, viața mea s-a umplut de lucruri mici.

Am schimbat încuietorile.

Am mutat biroul companiei într-o clădire mai luminoasă, aproape de spital.

Am început să merg pe jos dimineața, fără să verific telefonul la fiecare colț de stradă.

Am învățat să beau cafeaua caldă, nu uitată pe masă.

La trei luni după acea dimineață, procesul de partaj s-a încheiat. Am păstrat acțiunile mele, casa și conducerea companiei. Banii furați au fost recuperați treptat, iar celelalte femei au depus mărturie. Marina s-a mutat într-un apartament modest și a refuzat orice sprijin financiar venit din partea lui Andrei.

Nu am devenit prietene.

Dar într-o după-amiază, mi-a trimis o fotografie cu fiica ei dormind într-un pătuț alb.

Mesajul avea doar atât: „Îmi pare rău că am crezut minciunile lui.”

I-am răspuns: „Ai grijă de ea. Atât contează acum.”

În luna noiembrie, am început să lucrez din nou câteva ore pe săptămână în sala de nașteri. Prima dată când am intrat, mirosul de antiseptic m-a făcut să mă opresc lângă ușă.

O asistentă tânără m-a întrebat dacă sunt bine.

— Da, am spus. Acum chiar sunt.

Într-o seară, am găsit pe birou un desen făcut de fiica surorii mele, care venea des să mă viziteze. Desenase o femeie cu un halat verde, ținând în mână un soare galben. La gâtul femeii era un cerc mic de argint.

— Estești tu, mi-a spus fetița. Doctorița care nu mai plânge.

Am zâmbit.

— Uneori doctorițele plâng.

— Dar apoi se ridică?

— Da. Apoi se ridică.

La aproape un an după ziua în care semnasem divorțul, Andrei mi-a trimis primul mesaj. Nu știam dacă îl scrisese din arest la domiciliu sau din locuința temporară în care se mutase după eliberarea condiționată.

„Natalia, am greșit. Putem vorbi? Nu vreau să rămânem dușmani. Încă te iubesc.”

Am citit mesajul în bucătărie, lângă fereastră. Afară ningea pentru prima dată în iarna aceea.

Nu m-am grăbit să răspund.

Am deschis sertarul și am scos medalionul de argint. Lanțul era încă încurcat, exact cum fusese în dimineața aceea, când el îmi ceruse să nasc copilul amantei și apoi îmi pusese divorțul în față.

Am desfăcut nodul cu un ac fin.

Apoi i-am scris lui Andrei un singur mesaj.

„Nu mai sunt locul în care te întorci după ce distrugi totul.”

Am apăsat trimitere și am închis telefonul.

Nu l-am blocat din furie.

L-am blocat pentru că liniștea mea nu mai avea nevoie de pază.

În dimineața următoare, am purtat medalionul la gât când am intrat în sala de nașteri. O femeie tânără își ținea soțul de mână și striga de durere. El plângea mai tare decât ea.

— Sunt aici, iubita mea, repeta bărbatul.

Am privit mâinile lor unite și am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult.

Nu invidie.

Speranță.

M-am apropiat de pat.

— Încă o dată, am spus. Copilul vine.

Afară, zăpada acoperea trotuarele, iar medalionul rece îmi atingea pielea.

De data aceasta, nu mai așteptam să mă salveze nimeni.

M-am salvat singură.