PARTEA 4 — La 38 de săptămâni, soțul meu m-a lăsat singură pentru aniversarea mamei lui, iar când s-a întors, tatăl meu îl aștepta livid

PARTEA 4

Am sunat medicul la ora unu și douăzeci și șapte de minute.

În camera de oaspeți a tatălui meu era întuneric, în afară de lumina slabă a veiozei. Fiica mea dormea într-un pătuț împrumutat, iar pe scaunul de lângă mine se afla hăinuța galbenă cu luna cusută pe tiv.

— Doamnă Popescu, nu trebuia să vedeți cererea în felul acesta, mi-a spus medicul.

— Dar am văzut-o. Ce înseamnă?

— Soțul dumneavoastră a cerut ca tatăl dumneavoastră să nu primească informații despre copil și ca dumneavoastră să nu fiți externată decât însoțită de el.

— Însoțită de el?

— A susținut că sunteți vulnerabilă emoțional și că tatăl dumneavoastră vă influențează împotriva lui.

Am simțit că mi se golește pieptul.

— A depus asta în timp ce eu eram în sala de nașteri?

— La șase și douăzeci dimineața.

Fiica mea se născuse la patru și unsprezece.

Andrei nu venise să o vadă, dar avusese timp să-mi restricționeze oamenii de sprijin.

— A fost acceptată cererea?

— Nu. Am respins-o. Nu avea temei și nu putea decide în numele dumneavoastră.

— De ce nu mi-ați spus?

— Pentru că în acel moment aveați nevoie de îngrijire, nu de încă un conflict. Dar am păstrat documentul.

Am închis telefonul și am rămas cu privirea pe foaia fotografiată.

Acolo era adevărata miză.

Andrei nu încercase doar să evite o seară neplăcută. Încercase să controleze povestea încă dinainte ca eu să pot vorbi despre ea.

Dimineața, l-am sunat pe Nicolae.

— Tată, vreau să merg la maternitate.

— Ești sigură?

— Da. Dar nu vreau să merg singură.

— Vin cu tine.

— Nu. Vreau să vină și Larisa.

A urmat o pauză.

— Ești sigură?

— Da. Dacă ea a fost motivul pentru care Andrei a plecat, trebuie să fie acolo când va spune de ce.

La ora zece, ne-am întâlnit în sala mică de consiliu a maternității. Pereții erau vopsiți într-un galben obosit, iar pe masă se afla o cutie cu șervețele și un bol cu bomboane tari. Andrei stătea lângă fereastră, cu umerii căzuți. Larisa purta o haină bleumarin și ținea între degete o batistă mototolită.

Eu am intrat cu fiica mea în brațe.

Andrei s-a ridicat.

— Pot să o văd?

— După ce vorbim.

S-a așezat la loc.

Medicul a pus pe masă copia cererii.

— Domnule Ionescu, ați depus acest document la șase și douăzeci?

— Da.

— De ce?

— Eram îngrijorat că Elena nu gândește limpede.

— Era în travaliu.

— Tocmai.

M-am uitat la el.

— Ai crezut că nașterea fiicei noastre mă face incapabilă să decid cine mă ajută?

— Credeam că tatăl tău te va întoarce împotriva mea.

— Nu a trebuit să o facă. Ai făcut-o singur.

Larisa și-a apăsat batista pe buze.

— Andrei, spune-i tot.

— Ce să-i spun?

— Că ți-am spus să nu pleci.

El a întors capul spre mama lui.

— Nu acum.

— Ba acum. Ai plecat pentru că ți-am promis restaurantul.

Andrei s-a ridicat brusc.

— Mi-ai spus că, dacă eram la aniversare și țineam discursul, urma să-mi dai procura pentru administrare.

Larisa a închis ochii.

— Nu trebuia să spun asta.

— Mi-ai spus că, dacă aleg maternitatea, pierd tot.

— Am fost egoistă.

— Ai fost mai mult decât atât, am spus. Ai știut că eu aș putea intra în travaliu.

Larisa s-a întors spre mine.

— Am auzit ce spusese medicul. Și am ales să cred că vei mai avea timp. Mi-am dorit ca fiul meu să nu mă abandoneze în seara în care împlineam șaizeci și cinci de ani. Am confundat nevoia mea de a fi sărbătorită cu dreptul de a-l ține lângă mine.

A spus-o fără să ceară să fie iertată.

Pentru prima dată, am văzut în ea nu doar femeia care îl chemase pe Andrei departe, ci și pe cineva care își recunoștea foamea de a fi aleasă.

Dar asta nu ștergea podeaua rece de sub mine.

— Și tu? l-am întrebat pe Andrei. De ce ai semnat cererea?

A privit spre pătuțul portabil în care fiica mea își mișca degetele.

— Pentru că mi-a fost teamă că, dacă Elena vorbește cu tine și cu medicul, toți veți vedea ce am făcut. Am vrut să controlez cine intră, cine întreabă, cine povestește.

— Ai vrut să controlezi adevărul.

— Da.

— Și restaurantul?

— Nu îl mai primesc. Mama a retras oferta.

Larisa a scos din geantă un dosar subțire și l-a pus pe masă.

— Nu doar atât. Restaurantul are datorii despre care nu i-am spus. Dacă îi dădeam procura, Andrei ar fi preluat și datoriile. Eu am încercat să-l țin aproape, iar el a încercat să cumpere cu o seară de familie ceva ce nu exista.

Andrei a privit dosarul.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-a fost rușine. Și pentru că voiam să cred că aniversarea aceea putea repara tot ce stricase familia noastră.

Aici a venit răsturnarea pe care nu o așteptasem: restaurantul nu fusese premiul. Fusese o capcană construită din rușine, datorii și promisiuni, iar Andrei își sacrificase copilul pentru ceva ce nici măcar nu putea primi.

Medicul s-a ridicat.

— Eu vă las câteva minute.

Când ușa s-a închis, am pus hăinuța galbenă pe masă.

— Aceasta era pregătită pentru ea. În noaptea nașterii, când eram singură în bucătărie, m-am ținut de eticheta asta ca să nu leșin. Știi ce mi-am spus?

Andrei a clătinat din cap.

— Că fiica mea nu va învăța să numească abandonul iubire doar pentru că eu îl explic frumos.

El s-a apropiat de pătuț, dar s-a oprit înainte să-l atingă.

— Ce trebuie să fac?

— Să nu mai ceri să ți se creadă intențiile. Să dovedești că poți respecta limitele.

— Vrei să nu o mai văd?

— Nu. Vreau să o vezi doar când ești capabil să vii pentru ea, nu pentru a repara imaginea ta.

— Și tu?

— Eu nu mai sunt locul unde vii să fii iertat fără să schimbi nimic.

A înghițit cu greu.

— Pot să încep acum?

Am privit spre Larisa.

— Poți începe spunându-i mamei tale că nu vei prelua restaurantul și că nu vei ascunde datoriile.

Andrei s-a întors spre ea.

— Nu voi semna procura.

Larisa a dat din cap, cu ochii umezi.

— Știu.

— Voi ajuta la vânzare și voi plăti partea mea din datoriile pe care le-am făcut acolo.

— Nu pentru mine, a spus ea. Pentru că sunt ale tale.

Andrei a închis ochii pentru câteva secunde.

Apoi s-a așezat lângă pătuț, fără să atingă bebelușa.

— Pot să-i spun ceva?

Am încuviințat.

El s-a aplecat, dar și-a păstrat mâinile pe genunchi.

— Îmi pare rău că am lăsat o petrecere să fie mai importantă decât venirea ta pe lume, a spus el. Nu știu dacă vei înțelege vreodată asta, dar eu voi trebui să o port.

Fiica mea a deschis ochii.

Andrei a început să plângă fără zgomot.

Nu l-am mângâiat.

Nu pentru că voiam să-l pedepsesc, ci pentru că, în acea clipă, durerea lui nu mai avea nevoie să fie administrată de mine.

Am stabilit ca vizitele să fie scurte, la maternitate, în prezența mea și a unei asistente. Nu ca pedeapsă. Ca început măsurat. Cererea lui a fost retrasă, iar medicul a notat în dosar că deciziile despre copil îmi aparțin în egală măsură, fără intermediari și fără ordine inventate.

Larisa a plecat singură din clinică. Înainte să iasă, s-a întors spre mine.

— Dacă într-o zi vei putea să mă ierți, voi veni fără să cer nimic.

— Atunci poate voi putea să te ascult.

A dat din cap și a plecat.

Andrei a rămas lângă pătuț.

— Îi vei spune vreodată despre aniversarea aceea?

— Îi voi spune adevărul potrivit vârstei ei. Nu versiunea care te face erou și nici cea care mă face victimă.

— Și despre mine?

— Despre tine va trebui să vorbească faptele tale.

A privit hăinuța cu luna cusută pe tiv. A atins eticheta doar după ce i-am făcut semn.

— Ai cusut-o tu?

— Da.

— Este frumoasă.

— A fost singurul lucru care m-a ținut în picioare în noaptea aceea.

Andrei și-a retras mâna.

Fiica mea a scos un sunet mic, aproape un suspin, iar el s-a ridicat imediat.

— O las să doarmă.

— Da.

A făcut doi pași spre ieșire, apoi s-a întors.

— Elena?

— Ce este?

— Nu îți cer să mă ierți astăzi.

— Bine.

— Îți cer doar să mă lași să vin mâine la ora stabilită.

M-am uitat la ceasul de pe perete.

— La ora zece. Fără flori. Fără promisiuni.

— Fără flori.

— Și fără să vii cu mama ta ca să vorbească în locul tău.

— Am înțeles.

A plecat.

Am rămas cu fiica mea în brațe și cu hăinuța galbenă împăturită pe masă. Nu am simțit triumf. Nici ușurare deplină. Doar o oboseală grea și limpede, ca după o furtună care lăsase la vedere fundația unei case.

La zece fix, a doua zi, Andrei a apărut în salon. Singur. Fără geantă, fără discurs pregătit și fără să întrebe dacă poate intra.

A stat în prag și a spus:

— Am venit pentru ea. Dacă îmi dai voie.