PARTEA 4

— Numele este al lui Andrei, a spus Matei încet, dar banii nu au plecat din contul lui.

A întors documentul spre mine.

Sub ordinul de plată se afla semnătura lui Victor.

În cabină s-a făcut liniște.

Nu mai era liniștea aceea apăsătoare dinaintea unei furtuni, ci liniștea de după un geam spart, când toți privesc în jos și înțeleg că nu mai pot lipi nimic la loc.

— Tată… a murmurat Andrei.

Victor s-a sprijinit de marginea patului.

— Am plătit doar verificarea mașinii. Nu știam că voiau să-i omoare pe părinții Elenei.

— Ai plătit un om care umbla la frâne, am spus.

— Mi s-a spus că era doar o sperietură. O defecțiune. Nimic mai mult.

— Și pentru mine ce era? am întrebat. Tot o sperietură?

Victor nu a răspuns.

Matei a luat telefonul satelit și a transmis coordonatele vasului. În timp ce vorbea cu autoritățile, Andrei a început să se plimbe prin cabină.

— Elena, ascultă-mă. Totul poate fi explicat.

— Ai spus că mă vei împinge în mare.

— Eram furios.

— Ai spus că ai pus substanțe în mâncare.

— Nu voiam să fac asta cu adevărat.

— Ai spus că părinții mei vor muri la munte.

Andrei a tăcut.

Din cutia metalică, înregistrarea continua să redea fiecare cuvânt. Vocea lui răsuna prin cabină, clară, aproape calmă.

„După ce va fi declarată dispărută, cele trei sute de milioane vor ajunge în conturile noastre.”

Andrei a auzit propria voce și s-a oprit.

A privit spre difuzor ca și cum altcineva ar fi rostit acele cuvinte.

— Opriți asta, a cerut el.

— Nu pot, a răspuns Matei. Aparatul înregistrează automat conversația și o transmite către autorități.

Larisa s-a prăbușit pe scaun.

— Andrei, spune-mi că nu ai făcut asta.

— Mamă, am încercat să ne salvez.

— De cine?

— De sărăcie. De viața asta în care toți ne priveau de sus.

Am privit-o pe Larisa. Purta încă eșarfa crem, iar marginea ei era pătată cu vin. Cu câteva ore înainte, mâna aceea îmi aranjase voalul.

CITEȘTE ȘI: M-am întors acasă după șase luni de serviciu, iar soția mea s-a ferit de atingerea mea ca de un străin; când am ridicat pătură, am înțeles că trădarea nu era a ei

— M-ai numit fata ta, am spus.

Ochii ei s-au umplut de lacrimi.

— Îmi pare rău.

— Regretul nu schimbă pastilele.

— Nu eu le-am pus.

— Dar ai știut.

Larisa și-a coborât privirea.

A fost suficient.

După patruzeci de minute, o ambarcațiune a ajuns lângă iaht. Doi ofițeri au urcat la bord, urmați de un medic. Andrei a încercat să-i convingă că eram confuză din cauza medicamentelor.

— Soția mea este bolnavă, a spus el. Are halucinații.

Am ridicat cutia metalică.

— Atunci ascultați înregistrarea.

Unul dintre ofițeri a apăsat butonul. Andrei a auzit din nou vocea lui.

„Un gest mic. Marea va face restul.”

Fața lui s-a golit de culoare.

— Nu… nu am spus asta.

Ofițerul l-a privit fără să clipească.

— Ați spus-o chiar dumneavoastră.

Victor a fost încătușat primul. Nu s-a opus. Larisa a fost condusă afară plângând, iar înainte să treacă pragul s-a întors spre mine.

— Elena, te rog.

Nu am răspuns.

Nu pentru că nu o auzeam.

Ci pentru că, pentru prima dată, nu mai simțeam nevoia să salvez pe cineva de urmările propriilor alegeri.

Andrei a rămas ultimul în cabină. S-a apropiat până când între noi a rămas doar masa îngustă.

— M-ai iubit, a spus el.

— Da.

— Atunci nu poți să mă lași să pierd totul.

— Tu ai ales să pierzi totul în seara în care ai decis că moartea mea este mai ușoară decât o viață cinstită.

A vrut să-mi atingă mâna.

M-am retras.

Ofițerul l-a scos din cabină.

După ce ușa s-a închis, am auzit pașii lui pe coridor și apoi vocea lui, ridicată pentru prima dată de când îl cunoșteam.

— Elena! Spune-le că a fost o glumă! Elena!

Nu am deschis ușa.

În dimineața următoare, când furtuna trecuse, am intrat în camera lui. Patul era neatins. Pe noptieră rămăsese o fotografie de la nuntă, îndoită la colț. Eu zâmbeam către aparat, iar el îmi ținea mâna.

CITEȘTE ȘI: Am moștenit o vale întreagă, dar două sute de familii mi-au blocat poarta — iar Patricia a început să râdă

Am ridicat fotografia.

Pe spate, Andrei scrisese: „Pentru totdeauna.”

Am lăsat-o acolo.

Nu mai era a mea.

La mal, avocata Sorina Pavel mă aștepta cu părinții mei. Mama m-a strâns atât de tare, încât am simțit coastele durându-mă.

— Am crezut că te pierdem, a spus ea.

— Și eu am crezut asta.

Tata nu a spus nimic. A privit broșa de argint în formă de far, zgâriată în locul unde căzuse pe podea.

— Ți-a salvat viața, a spus el.

— Nu broșa.

Am atins mica lumină ascunsă sub metal.

— Faptul că nu m-ai învățat să am încredere orbește în nimeni.

— Mi-aș fi dorit să nu ai nevoie de lecția asta.

— Și eu.

În săptămânile care au urmat, ancheta a scos la iveală mai mult decât își imaginase familia lui Andrei. Împuternicirea fals prezentată ca un simplu act de administrare fusese pregătită de un notar complice. Plățile către intermediarul din străinătate porneau din contul lui Victor. Larisa aflase despre plan cu două zile înainte, dar alesese să tacă.

Omul care umblase la mașina părinților mei a fost găsit într-un oraș de munte. Frânele fuseseră într-adevăr slăbite, însă tata observase zgomotul înainte să plece.

Nu a existat nicio călătorie spre trecătoare.

Nu a existat niciun accident.

Andrei a primit ani grei de închisoare. Victor a fost condamnat pentru complicitate, iar Larisa a acceptat să depună mărturie. Nu m-am bucurat când i-am văzut plecând.

Am simțit doar că o ușă veche se închide.

La trei luni după croazieră, m-am mutat într-un apartament mic, lângă o bibliotecă și un parc. Am vândut iahtul. Nu mai puteam suporta mirosul de lemn ud și clinchetul paharelor pe timp de noapte.

Am păstrat însă broșa.

În fiecare dimineață, mergeam la biroul fundației pe care tata o înființase pentru femei aflate în pericol. Lucram cu avocați și consilieri, citeam documente, verificam conturi și îi învățam pe alții să pună întrebări înainte să semneze.

Uneori, seara, mama venea la mine cu plăcintă caldă.

CITEȘTE ȘI: Tatăl meu m-a umilit la nunta nepotului, dar când mireasa a ridicat microfonul, zâmbetul lui a dispărut

Într-o duminică, fiica fratelui meu, micuța Mara, a desenat pe o foaie un far galben, înconjurat de valuri.

— Este pentru tine, mi-a spus.

— De ce are lumină atât de mare?

— Ca să găsești drumul când se face întuneric.

Am prins desenul pe frigider.

În aceeași seară, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Andrei, trimis prin avocat.

„Îmi pare rău. Am înțeles totul. Mai dă-mi o șansă. Te pot face fericită din nou.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am scris un singur răspuns.

„Nu mai sunt femeia care avea nevoie de tine ca să găsească drumul.”