PARTEA 4 — Am cerut divorțul după ce soțul m-a amenințat, iar mesajul amantei a făcut-o pe soacra mea să înghețe

PARTEA 4

…Radu a rostit adresa băncii, iar eu am simțit că podeaua de sub tocurile mele se mișcă.

— Caseta este pe numele meu?

— Pe numele tău și al tatălui tău. Victor a lăsat instrucțiuni ca accesul să fie permis doar în prezența unui notar și a unui martor.

— De ce nu mi-ați spus înainte?

Radu a privit spre Maxim, care stătea lângă masa plină de pahare răsturnate.

— Pentru că tatăl tău se temea că, dacă află cineva de casetă, te va forța să o deschizi. A avut dreptate.

Am mers la bancă în aceeași noapte, împreună cu Radu, Doina și Catinca. Clădirea era aproape goală. În hol mirosea a piatră umedă și a lustru de mobilă, iar paznicul de noapte își ținea mâinile peste un registru gros.

Maxim venise după noi.

— Nu plec nicăieri fără ea, a spus.

— Nu ești invitat, i-am răspuns.

— Sunt soțul tău.

— Și tocmai de aceea ai crezut că mi se cuvine să-ți aparțin.

A făcut un pas înainte, dar Catinca s-a pus între noi.

— Mai atingi un centimetru și chem oameni care nu se sperie de mușchii tăi.

Maxim a râs fără veselie.

— Voi chiar credeți că hârtia asta mă poate opri? Am plătit oameni. Am plătit chirii. Am plătit facturi.

— Ai folosit banii mei, am spus.

— Am construit viața noastră.

— Ai construit o cușcă și ai pus numele meu pe ușă.

În camera de tezaur, doamna notar a verificat actele. Caseta era mică, din oțel închis, cu o zgârietură adâncă pe capac. A fost nevoie de două chei. Una o avea banca. Cealaltă, Radu.

Când capacul s-a ridicat, nu am găsit bijuterii și nici bani.

Am găsit un caiet cu coperți verzi, o fotografie și o scrisoare sigilată.

Fotografia îl arăta pe tata lângă un băiat slab, cu obrajii trași și cu o cicatrice deasupra sprâncenei. L-am recunoscut după câteva secunde.

Era Radu.

Pe spate scria: „Omul pe care l-am scos din incendiul de la fabrica veche. Dacă într-o zi Elena va avea nevoie de ajutor, el va ști de ce.”

— Tatăl tău mi-a salvat viața, a spus Radu. Eu nu am reușit să-i salvez viața lui.

Am desfăcut scrisoarea.

„Elena, dacă citești asta, înseamnă că ai ajuns într-un loc în care iubirea este folosită ca presiune. Nu te-am crescut ca să păstrezi pereții cu orice preț. Apartamentul nu este premiul tău. Este scutul care îți permite să alegi fără să te temi că rămâi pe drumuri.”

Am strâns hârtia la piept.

În caiet erau trecute plăți, date și nume. Tata notase întâlnirile cu Maxim dinaintea nunții, promisiunile lui despre un credit și chiar vizitele Tătăianei la agenția imobiliară. Ultima pagină conținea o sumă uriașă, trecută cu cerneală roșie.

Radu a explicat:

— Maxim nu a vrut doar apartamentul. A garantat cu banii din chiria apartamentului mamei lui o datorie către un grup de jocuri de noroc. Când a pierdut, creditorii l-au presat. A venit la tine pentru a acoperi gaura.

M-am întors spre Maxim.

— Erai dator de ani întregi.

El și-a frecat fața.

— Am crezut că pot repara totul.

— Cu banii mei.

— Dacă nu mă căsătoream cu tine, ei m-ar fi distrus.

— Și pentru asta ai decis să mă distrugi pe mine?

Maxim a coborât ochii. Nu mai părea bărbatul puternic care îmi răsucea brațul în hol. Părea un om care își număra ieșirile și nu mai găsea niciuna.

Tătăiana a intrat în cameră înainte ca cineva să o oprească. Avea fața fără machiaj, iar șalul vișiniu îi era mototolit în pumn.

— Elena, iartă-ne.

— Nu spune asta dacă vrei doar să scapi.

— Nu mai am unde să mă duc.

Am privit-o lung.

— Ai apartamentul pe care l-ai moștenit.

— Este ipotecat.

Radu a deschis caietul la ultima filă.

— Nu mai este. Victor a plătit ipoteca cu o săptămână înainte să moară. Tatăl tău a cumpărat datoria fără să vă spună, ca să împiedice pierderea locuinței.

Tătăiana s-a așezat pe scaun.

— El știa?

— Știa că vei pierde apartamentul, am spus. Și știa că Maxim te va folosi ca să ajungă la mine.

Maxim s-a întors spre mama lui.

— Ai știut și nu mi-ai spus?

— M-am temut.

— De ce?

— Că, dacă mă oprești, vei ajunge să faci ceva mai rău decât să falsifici acte.

Nimeni nu a răspuns.

A doua zi, am mers la apartament. Ușa era descuiată, iar holul mirosea a hârtie ruptă și a parfum străin. Cutia cu fotografii a tatălui meu fusese răsturnată. Pe masă zăcea o valiză roz, probabil a Biancăi.

Bianca era acolo.

Avea chipul palid și ținea în mână o ecografie falsă, imprimată pe hârtie subțire.

— Maxim mi-a spus că apartamentul este al lui, a zis ea.

— Nu este.

— Mi-a spus că soția lui îl abandonează și că eu trebuie să-l ajut.

— Cu ce?

Bianca a scos din geantă o mapă.

— Mi-a dat-o să o păstrez. A zis că, dacă apare cineva, să spun că am venit să-mi iau lucrurile.

În mapă erau mesajele dintre Maxim și un fals reprezentant al proprietarului. Nu doar semnătura mea fusese falsificată. Era și un plan pentru a mă interna într-o clinică privată, pe baza unei declarații că aș fi avut „episoade de paranoia”. Tătăiana își dăduse acordul ca martor.

Am citit fiecare rând.

Apoi am pus mapa pe masă.

— Acum înțelegi de ce nu mai pot exista discuții între noi?

Maxim stătea lângă bibliotecă, cu mâinile goale.

— Nu voiam să te rănesc.

— M-ai amenințat.

— Eram speriat.

— Eu eram soția ta. Nu dușmanul tău.

El a făcut un pas spre mine.

— Pot să repar.

— Nu cu promisiuni.

I-am întins un dosar.

— Aici este acordul de despărțire, renunțarea la orice pretenție asupra apartamentului și obligația de a restitui banii luați din chirii. Dacă semnezi, rămâne cu mama ta în locuința ei și eu nu cer să fii urmărit pentru falsuri și amenințări. Dacă nu semnezi, toate documentele pleacă împreună cu cererea mea de protecție.

Maxim a privit dosarul.

— Mă lași fără nimic.

— Nu. Te las cu ceea ce ai câștigat singur.

Tătăiana s-a apropiat de el.

— Semnează, Maxim.

El a ridicat capul.

— Și tu ești împotriva mea?

— Nu. Încerc să nu te văd ajungând mai jos decât m-ai dus pe mine.

A luat stiloul. Era unul simplu, cu cerneală violetă, cumpărat de Catinca de la recepția băncii. Degetele lui tremurau când a semnat fiecare pagină.

Când a terminat, am luat dosarul fără să-l ating.

— Bianca pleacă cu mine, a spus el.

— Bianca nu pleacă nicăieri cu tine. Ea și-a recuperat deja lucrurile.

Bianca a ridicat valiza roz.

— Și ecografia o păstrez. Poate ajută când explic de ce ai mințit.

Pentru prima dată, Maxim a privit în jurul apartamentului ca un străin. A atins cu degetele zgârietura de pe tocul ușii, aceeași urmă lângă care tata mă măsurase când eram copil.

— Aici am vrut să fim o familie, a murmurat.

— Nu ai vrut o familie, Maxim. Ai vrut adresa ei.

A plecat cu mama lui și cu o singură geantă. Înainte să coboare, Tătăiana s-a întors.

— De ce nu ne-ai dat afară imediat?

Am răspuns după câteva secunde:

— Pentru că am vrut să plecați cu adevărul, nu cu o altă poveste despre cât de crudă sunt.

În săptămânile următoare, banca a anulat cererea de împrumut, iar notarul a transmis tuturor părților că apartamentul nu putea fi vândut sau ipotecat fără acordul meu. Maxim a fost obligat să restituie banii din chirii. Tătăiana s-a mutat în locuința ei, după ce Radu a negociat plata datoriei fără să-i ia casa. Nu pentru ea, mi-a spus, ci pentru ca Victor să nu fi salvat acea femeie degeaba.

Divorțul a fost înregistrat fără să mai împărțim nimic în afară de câteva acte și de un nume pe care eu nu-l mai foloseam.

Catinca a păstrat fotografia tatălui meu într-un dosar nou, iar Radu a luat caietul cu însemnările lui Victor pentru arhivă. Eu am rămas cu scrisoarea.

Într-o sâmbătă dimineață, am pus-o în rama veche din biblioteca tatălui meu. Lângă ea am așezat lingurița de argint, cea pe care o strânsesem în palmă în ziua când Maxim mă amenințase.

Nu era o amintire frumoasă.

Era dovada că, într-o clipă în care mă credeam fără apărare, încă știusem să mă țin de ceva.

La prânz, Doina m-a sunat.

— Elena, am găsit ultima filă din dosarul tatălui tău.

— Ce mai poate fi?

— O notă scrisă de el în dimineața morții.

— Ce spune?

Doina a citit încet:

— „Dacă Elena va fi nevoită să aleagă între apartament și liniștea ei, să renunțe la apartament.”

Am privit pereții, biblioteca, fotografia cu tata și zgârietura de pe toc.

Apoi am răspuns:

— Atunci tata m-a învățat exact ce trebuia.

Am luat lingurița de argint și am așezat-o în cutia cu documente, peste semnătura lui Maxim.

În apartamentul pe care el voise să-l fure, cerneala violetă a rămas singură pe hârtie.