Mi-am adus iubitul fals la petrecerea fiului meu, iar când fostul meu soț a deschis cutia, zâmbetul i-a dispărut

Când Maxim a râs de mine în fața tuturor invitaților, fiul nostru dormea la câțiva pași, într-un pătuț alb, fără să știe că tatăl lui tocmai mă făcea bucăți.

Era sâmbătă, puțin după ora patru, iar terasa casei de la marginea orașului strălucea sub soarele fierbinte. În jurul piscinei, oamenii vorbeau, râdeau și își umpleau paharele cu limonadă. Eu îl țineam pe Matei în brațe, atentă să nu-i ating cu obrazul pielea încălzită de soare.

Avea doar șase luni.

Șase luni de când Maxim plecase din apartamentul nostru cu două valize și aceeași voce rece cu care îmi spusese că dragostea lui pentru mine se terminase. În realitate, plecase la Karina, secretara lui de douăzeci și cinci de ani. O aflasem când găsisem într-un buzunar al cămășii lui o brățară subțire de argint, cu inițialele ei gravate pe închizătoare.

În ziua aceea, îmi prinsesem părul cu o agrafă în formă de frunză, din sidef crem, singurul lucru pe care îl cumpărasem pentru mine după nașterea lui Matei. O purtam și acum. Marginile ei netede îmi apăsau tâmpla ori de câte ori îmi întorceam capul.

Nu venisem la petrecere ca să-l recuceresc pe Maxim.

Venisem pentru fiul meu.

Și pentru că nu mai voiam ca el să creadă că putea intra în orice încăpere și să-mi decidă valoarea.

L-am lăsat pe Matei în pătuțul de lângă ușa glisantă, apoi m-am întors spre aleea care ducea la terasă. Andrei mergea lângă mine, într-un costum bleumarin impecabil, cu o expresie calmă și un ceas discret la încheietură.

— Ești sigur că poți face asta? l-am întrebat încet.

— Pot să stau lângă tine două ore și să zâmbesc, mi-a răspuns el. Mai greu va fi să nu spun ce gândesc.

— Nu trebuie să-l provoci.

— Nici tu nu trebuie să te aperi în fața lui.

Mi-am strâns degetele în jurul brațului său. Pielea lui era caldă, iar atingerea aceea simplă îmi dădea impresia că nu mai eram singură într-un loc în care mă simțeam din nou judecată.

Maxim ne-a văzut înainte să ajungem la masă.

Stătea lângă barul deschis, cu un pahar de whisky în mână și cu Karina sprijinită de umărul lui. Rochia ei verde, prea îndrăzneață pentru o petrecere de copii, contrasta cu baloanele galbene legate de scaune.

Maxim a coborât paharul foarte încet.

— Asta e o glumă? a întrebat el când am ajuns lângă invitați.

— Bună și ție, Maxim.

El l-a privit pe Andrei din cap până în picioare.

— Pe cine ai găsit? Un actor de la vreo agenție ieftină?

Câteva conversații s-au stins în jurul nostru.

— Nu am găsit pe nimeni, am spus eu. Andrei este cu mine.

Maxim a izbucnit în râs.

— Cu tine? Olena, chiar ai ajuns să plătești un bărbat ca să pari dorită?

Mi s-a înfierbântat fața. Am simțit agrafa de sidef apăsându-mi pielea și, pentru o clipă, mi-am dorit să mă întorc și să plec cu Matei.

Andrei însă nu mi-a dat drumul la braț.

— Ai terminat? a întrebat el.

Maxim a făcut un pas spre noi.

— Tu să taci. Nu știi cu cine vorbești.

— Ba da, a răspuns Andrei. Și tocmai de aceea am așteptat toată ziua să te cunosc.

Zâmbetul lui Maxim s-a subțiat.

— Ce înseamnă asta?

Andrei și-a descheiat sacoul. A băgat mâna în buzunarul interior și a scos o cutie mică, neagră, acoperită cu catifea.

Karina s-a desprins de bar și a venit mai aproape. O femeie de lângă piscină și-a dus mâna la gură, convinsă, probabil, că urma o cerere în căsătorie.

Eu am încercat să spun ceva, dar Andrei mi-a strâns ușor degetele.

Nu interveni.

Apoi i-a întins cutia lui Maxim.

— Ți-am adus ceva.

Maxim a râs din nou, dar râsul i-a ieșit mai scurt.

— Mie? Un premiu pentru cel mai jalnic spectacol?

— Deschide-o.

Maxim a luat cutia. Degetele lui au atins catifeaua neagră, iar în liniștea care se lăsase peste terasă s-a auzit doar filtrul piscinei.

— Dacă înăuntru e un inel, Olena, te rog să nu mă faci să râd chiar mai tare, a spus el.

— Deschide-o, a repetat Andrei.

Maxim a ridicat capacul, iar mâna lui a început să se miște încet spre obiectul ascuns înăuntru…

PARTEA 2

Înăuntru nu era un inel.

Era o unitate de memorie aurie, îngustă cât un deget, prinsă într-un suport metalic și marcată cu un număr de verificare. Sub ea se afla o etichetă albă, pe care erau imprimate data, inițialele unei firme și semnătura unui auditor.

Maxim a privit obiectul două secunde.

Apoi a încetat să mai zâmbească.

Cutia i-a scăpat din mână și s-a lovit de piatra terasei. Sunetul sec a făcut-o pe Karina să tresară.

— Ce este asta? a întrebat ea.

Andrei s-a aplecat și a ridicat cutia.

— Nu sunt actor, Maxim.

Maxim și-a încleștat maxilarul.

— Nu mă interesează cine ești.

— Ar trebui. Mă numesc Andrei Dima. Sunt auditor judiciar și lucrez la dosare de litigii financiare corporative.

În jurul nostru, cineva a lăsat jos o farfurie. Porțelanul a trosnit pe masă.

Maxim a făcut un pas înapoi.

— Olena, ce naiba ai făcut?

— Am cerut ajutor, am răspuns. Atât.

— Ajutor pentru ce?

Andrei a scos o foaie pliată din cutie și a ținut-o între două degete.

— Pentru a înțelege de ce declarațiile tale despre acțiuni nu se potrivesc cu registrele companiei și de ce, în ultimele șase luni, din fondul destinat angajaților și pensiilor au dispărut patru milioane două sute de mii de dolari.

Karina a devenit palidă.

— Maxim, despre ce vorbește?

— Minte, a spus el imediat.

— Atunci de ce ți-au tremurat mâinile? a întrebat Andrei.

Maxim s-a întors spre mine.

— Tu ai făcut asta? În timp ce îmi creșteai copilul, ai încercat să-mi distrugi firma?

Am simțit că genunchii îmi slăbesc, dar nu m-am mișcat.

— Nu eu ți-am distrus firma.

— Ai fost mereu geloasă pe succesul meu.

— Succesul tău nu era în fondul oamenilor care munceau pentru tine.

O femeie mai în vârstă, pe care o știam din consiliul companiei, s-a apropiat de marginea terasei.

— Maxim, fondul era verificat luna viitoare, a spus ea. Ai spus că toate actele sunt în ordine.

— Sunt în ordine!

— Atunci lasă-l să vorbească, i-am spus.

Andrei a deschis telefonul și a apăsat pe un fișier audio. Din difuzor s-a auzit vocea lui Maxim, înregistrată într-o încăpere cu ecou.

„Mută banii prin firma aceea. Karina nu va pune întrebări. Iar Olena nu va afla nimic cât timp este ocupată cu copilul.”

Karina s-a uitat la el ca și cum ar fi văzut pentru prima dată chipul bărbatului lângă care dormise.

— Ai folosit numele meu? a șoptit ea.

Maxim a smuls telefonul din mâna lui Andrei.

— Închide porcăria asta!

Andrei nu s-a luptat cu el. Doar a ridicat o sprânceană.

— Copia originală este deja la avocatul reprezentanților angajaților. Ce ai auzit aici nu mai poate fi șters.

Un copil a început să plângă lângă piscină. Mama lui l-a luat în brațe și s-a îndepărtat.

Maxim respira greu.

— Karina, ascultă-mă. Nu este ceea ce crezi.

— Ai spus că banii erau ai tăi, a răspuns ea. Ai spus că firma este practic a ta.

— Sunt ai firmei, dar eu aveam dreptul să-i folosesc temporar.

Andrei a scos încă un document.

— Nu. Nu aveai dreptul. Mai ales nu pentru plățile făcute către contul personal al Karinei și către o societate înregistrată pe numele vărului tău.

Karina și-a dus mâna la gât.

— Cât ai transferat în contul meu?

Maxim a tăcut.

— Cât? a repetat ea, mai tare.

— Nu mai face scandal aici.

— Ai folosit banii mei ca să-mi cumperi apartamentul?

Tăcerea lui a fost un răspuns.

Am privit spre Matei. Dormea liniștit, cu un pumn mic strâns lângă obraz. Pentru prima dată în acea zi, frica mea a început să se transforme în ceva mai rece și mai limpede.

Andrei s-a apropiat de Maxim.

— Mai există o problemă. Nu am venit doar să-ți arăt ce am găsit.

— Atunci ce vrei?

— Să te avertizez că mâine dimineață vei primi o notificare oficială. Dar, înainte să plecăm, trebuie să știi cine a semnat documentele care au permis transferurile.

Maxim a înghițit în sec.

— Nu am semnat nimic singur.

— Știu.

Andrei a întors telefonul spre toți invitații și a deschis fotografia unui document scanat. În colțul de jos se vedea o semnătură, iar sub ea, numele celui care autorizase plățile.

Karina s-a apropiat de ecran.

Când a văzut numele, și-a dus mâna la gură și a șoptit:

— Nu se poate. Persoana aceea a murit acum trei ani…

Andrei a ridicat privirea spre mine, iar în ochii lui nu mai era liniștea de mai devreme.

— Olena, trebuie să-ți spun ce am aflat despre semnătura aceea…

PARTEA 3

— Nu este semnătura unei persoane moarte, a spus Andrei.

Vocea lui s-a auzit peste terasa amuțită.

A apăsat pe ecran, mărind imaginea documentului. Cerneala părea neagră și proaspătă, dar numele de sub ea era cel al fostului director financiar al companiei, mort de trei ani. Lângă semnătură apărea codul de acces al lui Maxim.

— Documentele au fost create în sistem după moartea lui, a continuat Andrei. Cineva i-a copiat semnătura electronică și a folosit parola veche pentru a autoriza transferurile.

— Nu eu, a spus Maxim.

— Nu am spus că tu ai făcut singur asta. Am spus că accesul tău apare în fiecare etapă.

Karina privea telefonul lui Andrei. Fața ei era albă.

— Și banii din contul meu? a întrebat ea.

— O parte au fost mutați mai departe către firma vărului lui Maxim. Cealaltă parte a plătit apartamentul în care locuiești.

— Mi-ai spus că era un cadou, a spus ea către Maxim.

— Era un cadou.

— Din banii oamenilor?

Maxim a întors capul.

— Nu înțelegi cum funcționează o companie.

Karina a râs scurt, aproape fără sunet.

— Înțeleg foarte bine cum funcționează un bărbat care minte.

Andrei a scos din cutie un al doilea suport mic, transparent.

— Aici este copia mesajelor dintre voi doi. Nu toate, doar cele care se referă la transferuri și la falsificarea registrelor.

Maxim s-a repezit spre el.

— Nu ai voie să le ai!

Andrei nu s-a clintit.

— Instanța a autorizat accesul la serverele companiei. În plus, Karina a predat voluntar telefonul ei în timpul verificării preliminare.

Karina a clipit.

— Eu?

— În urmă cu trei săptămâni, când ai venit la biroul meu să întrebi de ce banca îți blocase contul.

Maxim s-a întors brusc spre ea.

— Ai fost la el?

— Pentru că nu mai puteam retrage bani din cont. Tu mi-ai spus că este o eroare.

— Ai distrus totul!

— Nu, a spus Andrei. Ai distrus totul când ai luat bani din fondul angajaților și ai încercat să faci să pară că directorul mort a aprobat tranzacțiile.

În acel moment, Matei a început să plângă.

Am alergat la pătuțul lui și l-am ridicat. Trupul lui mic s-a lipit de mine, iar plânsul i s-a stins încet în umărul meu. Mirosea a lapte și a pudră pentru copii. Mi-am apăsat buzele pe creștetul lui și am închis ochii.

— Nu te teme, i-am șoptit. Mama este aici.

Când m-am întors, Andrei îl privea pe Maxim.

— Olena nu a venit la mine ca să se răzbune. A venit după ce ai retras bani din contul comun și ai lăsat-o fără bani pentru chirie, pentru copil și pentru facturi.

Maxim a tresărit.

— Ai verificat și asta?

— Am verificat tot ce putea avea legătură cu dosarul. Inclusiv mesajul în care i-ai spus că, dacă nu renunță la pensia alimentară, vei declara că este instabilă emoțional.

Mi s-a strâns stomacul. Îmi aminteam mesajul. Îl citisem în bucătărie, la trei dimineața, cu Matei plângând în brațele mele și cu frigiderul aproape gol.

Maxim a ridicat bărbia.

— A fost o ceartă. Nu înseamnă nimic.

— Înseamnă că ai încercat să o sperii, am spus eu.

— Ai primit casa, mașina și jumătate din economii.

— Nu am primit nimic din banii furați de la angajați.

Andrei a închis telefonul.

— Mâine dimineață, avocații vor depune plângerea și vor cere înghețarea tuturor conturilor implicate. Iar înregistrarea pe care ai auzit-o va fi atașată dosarului.

Maxim a făcut un pas spre mine.

— Olena, putem rezolva asta între noi.

— Nu mai există „între noi”.

Atunci telefonul lui Andrei a început să vibreze. S-a uitat la ecran și și-a schimbat expresia.

— Cine este? am întrebat.

— Banca.

A răspuns.

A ascultat fără să spună nimic. Apoi m-a privit.

— Au găsit un transfer făcut în urmă cu două ore, din contul de rezervă al companiei.

Maxim a încremenit.

— Unde au ajuns banii? a întrebat Karina.

Andrei a închis apelul și a spus încet:

— Într-un cont deschis pe numele lui Matei.

Am simțit că lumea se înclină sub picioarele mele.

Maxim a zâmbit pentru prima dată în acea după-amiază, dar zâmbetul lui nu mai semăna cu o victorie.

— Vezi? a spus el. Acum pare că tu ai primit banii.

Andrei a privit din nou ecranul.

— Nu, Maxim. Transferul a fost făcut ca să pară că Olena a furat fondurile.

În aceeași clipă, telefonul meu a sunat. Pe ecran era un număr necunoscut. Am răspuns, iar o voce de femeie a șoptit:

— Doamnă, dacă doriți să vă salvați copilul, nu mergeți acasă în seara asta…