Am cerut divorțul după ce soțul m-a amenințat, iar mesajul amantei a făcut-o pe soacra mea să înghețe

— Dacă mai rostești cuvântul divorț, o să regreți până la ultima ta suflare! a urlat Maxim, în timp ce mama lui se prăbușea teatral pe gresia din hol.

Tatăl meu murise cu două luni înainte să-l cunosc pe Maxim, iar apartamentul lăsat de el devenise singurul lucru care mă mai lega de copilărie. Pereții păstrau mirosul de lemn ceruit din biblioteca lui și urma unei zgârieturi pe tocul ușii, acolo unde mă măsurase în fiecare vară. Crezusem că, aducându-mi soțul acolo, transform locul într-o familie.

Mă înșelasem.

Tătăiana, soacra mea, stătea întinsă lângă cuier, cu o mână lipită de piept și cu cealaltă ascunsă sub șalul vișiniu. O cunoteam prea bine. De fiecare dată când îi ceream lui Maxim să plătească măcar jumătate din facturi, începea să gâfâie, iar el mă privea ca pe un monstru.

— Mamă! a strigat el. Elena, ce-ai făcut?

— Nimic. Doar am spus adevărul.

— Ce adevăr?

M-am uitat la el. În mâna dreaptă încă avea telefonul, iar pe ecran se vedea o fotografie cu un buchet de trandafiri albi. Nu era pentru mine. Eu primisem ultima floare de la el cu trei ani în urmă, când îi cerusem bani pentru reparația centralei.

— Vreau să divorțez, am spus.

Tătăiana a scos un geamăt atât de puternic, încât vecina de la etajul de jos ar fi putut auzi. Maxim a făcut un pas spre mine.

— Ai înnebunit?

— Nu. M-am trezit.

El mi-a prins umărul. Degetele lui au apăsat exact peste osul pe care îl lovisem în ușa dulapului cu o zi înainte. Durerea mi-a urcat până în gât, însă nu i-am dat satisfacția să mă vadă plângând.

— Îți spun să nu mai vorbești prostii, a șuierat el.

— Iar eu îți spun să iei mâna de pe mine.

Pentru o clipă, am crezut că o să mă lovească. Pe masă, lângă ceașca de cafea, era lingurița mică de argint a tatălui meu. Am strâns-o în palmă atât de tare, încât marginea mi-a tăiat pielea. Nu ca să-l atac. Ca să-mi amintesc că încă eram acolo.

Maxim m-a împins și s-a aplecat peste mama lui.

— Ridică-te, mamă. Nu mă face de râs.

Tătăiana a deschis un ochi.

— Nu pot… inima mea…

— Inima ta bate foarte bine când îi ceri bani Elenei, am spus.

El s-a întors brusc.

— Taci!

Am închis laptopul și am intrat în baie. Am lăsat apa să curgă, deși nu mă dezbrăcasem. În oglindă, umărul meu începea să se învinețească. Am făcut o fotografie și am trimis-o prietenei mele, Catinca.

Răspunsul ei a venit imediat: „Nu mai dormi lângă el. Vino la mine.”

În noaptea aceea, Maxim a adormit cu fața spre perete. Telefonul lui a rămas pe pervaz, lângă ghiveciul cu busuioc uscat. Ecranul s-a aprins la două și șaptesprezece minute.

„Unde ești, motănelule?”

Apoi alt mesaj: „Am făcut două teste. O să fii tată.”

Mi s-a răcit stomacul.

Am mai citit unul: „Când scapă soția ta din apartament, vin cu lucrurile mele?”

Nu am plâns. Am deschis calculatorul în bucătărie și am căutat cât dura procedura de divorț fără copii. Apoi am completat cererea.

Dimineața, Catinca mi-a scris că obținuse două invitații la o gală de binefacere organizată de cel mai mare grup de construcții din oraș. Nu știam încă de ce acel eveniment urma să schimbe totul.

Când Maxim a intrat în bucătărie, mi-a smuls laptopul de pe masă.

— Ce este asta?

— Cererea mea de divorț.

A privit ecranul, apoi mesajele deschise pe telefonul lui.

— Ai umblat în telefonul meu?

— Tu ai umblat în viața mea.

Fața lui s-a schimonosit. Tătăiana a apărut în prag, ținându-se de tocul ușii.

— Femeia asta vrea să ne lase pe drumuri, a gemut ea.

Maxim a strâns laptopul până i-a trosnit carcasa.

— Nu pleacă nimeni de aici, Elena. Apartamentul ăsta va fi al meu.

— Nu este al tău.

— Asta crezi tu.

A scos din buzunar o mapă subțire și a pus-o pe masă. Pe copertă se vedea o pată rotundă de cafea. Mâna lui s-a întins spre închizătoare, iar eu am făcut un pas înainte…

PARTEA 2

…degetele lui au desfăcut fermoarul, iar înăuntru am văzut o copie a actului de proprietate, câteva foi cu ștampile și o pagină pe care semnătura mea apărea strâmb, ca și cum cineva o desenase din memorie.

— Ce este asta? am întrebat.

— Dovada că nu ești singura care decide aici.

— Nu recunosc semnătura.

— Ai semnat când ai luat împrumutul pentru renovare.

Am râs scurt. Nu pentru că mi se părea amuzant, ci fiindcă altfel aș fi început să tremur.

— Nu am luat niciun împrumut.

Tătăiana a coborât privirea. Șalul vișiniu îi alunecase de pe umăr, iar sub el purta bluza albă pe care o îmbrăca doar când voia să pară neajutorată.

— Nu-l provoca, Elena, a murmurat ea.

— Mamă, taci.

Era prima dată când îi vorbea așa. Nu pentru mine. Pentru că se apropiase de ceva ce voia să ascundă.

Am luat mapa. Pe ultima foaie era trecută adresa apartamentului meu, dar nu numele unei bănci. Era numele unei firme de creditare deținută de un om pe care îl știam din cercurile profesionale: Radu Marinescu, directorul grupului care organiza gala la care urma să merg cu Catinca.

— De unde ai documentele astea?

— De la omul care poate să te scoată de aici, a spus Maxim.

— Cu o semnătură falsă?

El mi-a smuls foile din mână.

— Ai grijă cum vorbești.

În hol, ceasul de perete a bătut ora opt. Sunetul sec mi-a adus aminte de diminețile în care tata își lega cravata în aceeași oglindă și îmi spunea să nu mă tem niciodată de hârtii. „Hârtia minte doar când mâna care o scrie nu se teme de consecințe”, obișnuia el să spună.

— Plec la serviciu, am anunțat.

— Nu pleci nicăieri.

— Încearcă să mă oprești.

A făcut un pas, dar în acel moment telefonul lui a vibrat. Pe ecran a apărut numele Bianca. Maxim a întors aparatul cu fața în jos.

— Răspunde, i-am spus.

— Nu e treaba ta.

— Până la pronunțarea divorțului, încă ești soțul meu. Iar până când pleci din apartamentul meu, fiecare minciună a ta este treaba mea.

A ridicat mâna, însă Tătăiana l-a prins de încheietură.

— Nu aici, Maxim.

M-am uitat la ea. Nu la cuvinte, ci la felul în care le spusese. Nu „nu o lovi”. „Nu aici”.

La serviciu, mi-am pus un plasture peste vânătaie și am încercat să lucrez. Catinca a apărut la prânz cu două pahare de cafea și cu o rochie neagră atârnată pe braț.

— Diseară nu te duci ca soția lui Maxim, mi-a spus. Te duci ca Elena, femeia care încă poate să-și salveze pielea.

— Mi-a arătat acte pentru un împrumut garantat cu apartamentul.

Catinca a lăsat paharul jos.

— Ai semnat ceva?

— Nu.

— Atunci cineva a falsificat semnătura.

— Și dacă nu e doar un împrumut?

Ea a scos din geantă un plic crem, cu marginea ruptă.

— Am sunat la biroul notarial care apare pe ștampilă. O doamnă de acolo a recunoscut numele lui Maxim. Mi-a spus că ieri a venit cu mama lui și cu un bărbat care pretindea că este unchiul tău.

Am simțit cum mi se strânge gâtul.

— Nu am un unchi.

— Știu. Am găsit și altceva.

Catinca a împins plicul spre mine. Înăuntru era o fotografie veche cu tata, făcută în fața clădirii unde se organiza gala. Lângă el stătea Radu Marinescu, mult mai tânăr, cu mâna pe umărul lui.

Pe spatele fotografiei, tata scrisese cu cerneală violetă: „Radu știe de ce am păstrat apartamentul pe numele Elenei”.

Am ridicat ochii.

— Ce înseamnă asta?

— Asta trebuie să afli în seara asta.

La gală, luminile aurii se reflectau în paharele de cristal, iar oamenii zâmbeau ca și cum nimeni nu fusese vreodată amenințat în propria casă. Radu Marinescu m-a recunoscut înainte să ajung la masă.

— Tu ești fiica lui Victor, a spus el.

— De unde îl cunoașteți pe tatăl meu?

Privirea lui a alunecat spre încheietura mea bandajată.

— Pentru că am promis că, dacă va fi nevoie, îți voi spune adevărul.

— Ce adevăr?

Radu a privit peste umărul meu. Maxim tocmai intrase în sală, iar lângă el era Tătăiana.

— Nu aici. Vine și doamna care a văzut ce au făcut cu actele.

În clipa aceea, o femeie micuță, cu o geantă albastră și o cicatrice sub bărbie, s-a apropiat de noi.

— Dumneavoastră sunteți Elena? a întrebat ea.

Am încuviințat.

Femeia a deschis geanta și a scos o foaie împăturită.

— Eu am copiat documentul înainte să-l ducă la birou. Dar nu v-am spus tot ce știu. Soțul dumneavoastră a lăsat ceva pe masă când a plecat.

— Ce anume?

Ea mi-a întins foaia, însă înainte ca degetele mele să o atingă, Maxim a apărut în spatele meu.

— Elena, pleci cu mine acum.

Femeia a tresărit și a scăpat foaia pe podea. Radu s-a aplecat, a citit primul rând, iar culoarea i s-a retras din obraji.

— Doamnă Elena, nu semnătura dumneavoastră este problema, a spus el. Ci data trecută pe document…

În spatele nostru, Tătăiana a început să strige că i se face rău, iar Maxim a încercat să smulgă foaia din mâna lui Radu. Atunci femeia cu cicatricea s-a ridicat și a spus numele pe care nimeni nu-l mai pronunțase de ani de zile…

PARTEA 3

…— Victor Ionescu nu a murit fără să lase instrucțiuni, a spus femeia. A fost ucis.

Paharul din mâna mea s-a izbit de masă. Vinul roșu s-a prelins peste fața de masă albă, iar în jurul nostru conversațiile s-au stins una câte una.

— Retrageți ce ați spus, a șuierat Tătăiana.

Femeia nu s-a clintit.

— Mă numesc Doina Petrescu. Am fost secretara avocatului care s-a ocupat de succesiunea tatălui dumneavoastră. În noaptea în care a murit, Victor Ionescu mi-a dat o copie a testamentului și mi-a cerut să nu o predau nimănui până când fiica lui nu va cere divorțul.

Maxim s-a repezit spre ea.

— Este o nebunie!

Radu i-a blocat drumul cu brațul.

— Nu te apropia.

— Dumneavoastră ați pus la cale toată povestea asta? am întrebat, uitându-mă la Tătăiana.

Ea a încercat să-și ducă mâna la inimă, dar degetele îi tremurau prea tare.

— Eu nu am vrut să moară nimeni.

— Nu te-am întrebat asta.

Doina a desfăcut foaia. Nu era testamentul, ci o declarație semnată de tata cu trei zile înainte de moarte. Scria că apartamentul îmi aparținea în totalitate și că Radu Marinescu fusese desemnat să verifice orice încercare de vânzare sau grevare a imobilului.

— Tatăl dumneavoastră bănuia că cineva îi urmărea averea, a continuat Doina. Îl cunoscuse pe Radu dintr-un proiect vechi și îi ceruse ajutorul. Apoi l-a întâlnit pe Maxim.

M-am întors spre soțul meu.

— Tu l-ai cunoscut pe tata înainte să ne întâlnim.

Maxim a deschis gura, dar Tătăiana a izbucnit:

— Era o coincidență!

— Nu era, a spus Radu. Maxim a lucrat ca subcontractor pentru una dintre firmele lui Victor. Știa despre apartament, despre lipsa moștenitorilor în afară de Elena și despre faptul că femeia nu citise încă dosarul succesoral.

Mi s-au înmuiat genunchii. Toate florile, toate promisiunile, toate serile în care Maxim îmi spusese că sunt „singurul lui loc sigur” se așezau într-o imagine rece și perfectă.

— M-ai ales pentru apartament.

— Te-am iubit, a spus el repede.

— Atunci de ce ai falsificat împrumutul?

Doina a ridicat a doua foaie.

— Pentru că divorțul îl speria. Dacă Elena pleca, el pierdea accesul la apartament. Planul era să o convingă că documentul este pentru o renovare, apoi să-l înregistreze ca garanție. Dacă refuza, mama lui urma să o declare instabilă și să ceară administrarea bunurilor.

Tătăiana a izbucnit în plâns.

— Nu am vrut decât să nu ajungem pe stradă!

— Aveți deja un apartament închiriat, am spus.

— Banii aceia nu mai există, a răspuns ea.

Radu a deschis o mapă neagră.

— Nu există pentru că ați transferat chiria, lună de lună, într-un cont comun cu Bianca. Am aici extrasele și copiile ordinelor de plată.

Maxim a făcut un pas înapoi.

— Bianca nu știe nimic.

— Ba știe, a spus Doina. Ea a fost cea care ne-a trimis mesajul despre copil și despre planul de a se muta aici. Nu este însărcinată.

În sală s-a auzit un murmur.

— Ce? a întrebat Maxim.

— A fost o minciună, am spus încet. Voia să te grăbească. Știa că, dacă pleci cu ea înainte să obții apartamentul, rămâne fără bani.

Maxim s-a întors spre mama lui.

— Tu ai vorbit cu ea?

Tătăiana a coborât capul.

— I-am spus doar ce trebuia să știe.

— M-ai folosit și pe mine.

Am simțit o secundă de milă. Apoi mi-am amintit de mâna lui pe umărul meu și de amenințarea din dormitor.

— Nu te-a folosit nimeni, Maxim. Ai făcut singur fiecare alegere.

Radu a pus pe masă un ultim document.

— Aici este cererea de anulare a împrumutului și notificarea către biroul notarial. Dar există o problemă. Maxim a depus deja copia actului la o firmă de investiții. Dacă documentul ajunge mâine la cumpărător, apartamentul poate fi blocat luni întregi.

— Cine este cumpărătorul? am întrebat.

Radu m-a privit cu gravitate.

— O companie condusă de un om care îi datorează lui Maxim o sumă uriașă. Dacă afacerea se încheie, nu mai este vorba doar despre căsnicia voastră.

Telefonul lui Doina a vibrat. Ea a citit mesajul, iar chipul i s-a schimbat.

— Au intrat în apartament, a spus.

— Cine?

— Un executor al companiei și un bărbat care pretinde că este reprezentantul proprietarului.

Am scos telefonul și am sunat acasă. Nimeni nu a răspuns. Din difuzor s-a auzit însă un zgomot metalic, apoi vocea unui străin:

— Doamnă Elena, avem aici cutiile dumneavoastră. Dacă vreți să le recuperați, veniți singură.

Maxim a zâmbit pentru prima dată în seara aceea.

— Vezi? Oricât te-ai zbate, apartamentul rămâne în mâinile mele.

Am închis telefonul și m-am uitat la semnătura tatălui meu. În colțul documentului era o mențiune pe care nu o observasem: „Adevărul nu trebuie spus până când Elena nu va fi pregătită să-l audă.”

Radu mi-a atins brațul.

— Tatăl tău a pregătit o ieșire. Dar trebuie să alegi dacă o folosești.

— Ce ieșire?

— O casetă de valori. Și în ea se află motivul real pentru care Victor a refuzat să vândă apartamentul. Dacă o deschidem, Maxim nu va mai putea pretinde că a fost o simplă căsnicie ratată…