Mi-am găsit soția însărcinată pe podea, iar când am pus întrebarea simplă, mama mea a încetat să mai zâmbească

Când am intrat în apartament, mama mea ținea părul soției mele cu o mână, iar cealaltă era ridicată deasupra feței ei.

Oksana, însărcinată în luna a șaptea, stătea ghemuită lângă ușă. Își apăra burta cu brațul stâng. Buza îi era spartă, iar pe bărbie i se prelingea o dâră subțire de sânge.

În mâna mea era un pachet mic, învelit în hârtie roz. Cumpărasem o păturică pentru fetița noastră și plecasem de la serviciu cu aproape trei ore mai devreme, hotărât să-i fac Oksanei o surpriză.

Pachetul mi-a scăpat din degete.

— Este casa fiului meu! striga mama. Tu nu ai ce căuta aici dacă nu ești în stare nici să gătești!

Apoi m-a văzut.

Degetele i s-au desprins imediat din părul Oksanei.

— Andrei! De ce ai venit atât de devreme? Doamne, m-ai speriat! Oksana a alunecat. Tocmai voiam să o ajut să se ridice.

Nu i-am răspuns. M-am lăsat în genunchi lângă soția mea și i-am atins umărul.

Oksana s-a retras atât de repede, încât am simțit că palma mea arsese.

— Nu mă atinge, te rog.

A rostit-o încet, aproape fără glas. Dar eu am auzit.

— Oksana, ce s-a întâmplat?

— Am căzut.

Răspunsul a venit prea repede. Ca și cum îl repetase de multe ori în minte.

Lângă glezna ei era telefonul. Ecranul rămăsese aprins. Am vrut să-l ridic, dar privirea mi s-a oprit pe notița deschisă.

13 martie, ora 16:08.
Păr tras.
Lovitură pe obrazul drept.
Buza s-a spart la cădere. Sânge.

Am citit de două ori.

O persoană care alunecă nu scrie așa ceva.

În sufragerie, ceasul de perete ticăia apăsat. Păturica roz stătea pe gresie, lângă sângele Oksanei. Mi s-a făcut frig, deși caloriferul era încins.

Mi-am amintit de arsura de pe glezna ei, de acum două luni.

— A vărsat singură supa, spusese mama.

Oksana confirmase atunci, cu ochii în podea.

Mi-am amintit și vânătaia de pe braț.

— M-am lovit de ușă, spusese ea.

Eu o crezusem. De fiecare dată.

Mama s-a așezat pe canapea și a început să plângă.

— Am venit să vă ajut, Andrei. Mi-am lăsat casa pentru voi. Ea m-a insultat doar pentru că i-am cerut să mănânce ce am gătit.

— Ai lovit-o pentru că a refuzat mâncarea?

Plânsul i s-a oprit.

Am intrat în camera în care locuise aproape trei ani. La ora 18:41, am scos valiza ei roșie de sub pat și am deschis dulapul.

— Ce faci?

— Îți strâng lucrurile.

— Îți dai mama afară?

Am împăturit o bluză, apoi m-am întors spre ea.

— Apartamentul a costat opt sute cincizeci de mii de lei. Oksana a plătit cinci sute treizeci de mii înainte să ne căsătorim. Restul îl achităm împreună.

Mama a rămas cu mâna pe clanță.

— Este casa fiului meu!

— Nu, mamă. Este casa în care ai pus mâna pe femeia care poartă copilul meu.

Am închis valiza. Fermoarul a scos un sunet ascuțit, ca o lamă trasă peste metal.

— În seara asta nu mai dormi aici.

Mama a luat valiza și, înainte să plece, s-a apropiat de mine.

— O să regreți că ai ales-o pe ea.

Ușa s-a închis.

M-am întors în dormitor, dar Oksana nu mă privea. Pe noptieră, telefonul ei vibra din nou. Am apăsat pe ecran, iar lista de notițe s-a derulat în jos, mult mai jos decât îmi imaginam.

Atunci am văzut prima dată data de la începutul jurnalului. Iar când degetul meu s-a oprit pe ea, Oksana a întins mâna spre telefon și a șoptit:

— Nu deschide înregistrarea aceea, Andrei…

PARTEA 2

— Nu deschide înregistrarea aceea, Andrei…

Degetul meu a rămas deasupra ecranului.

În cameră mirosea a dezinfectant și a mentă. Oksana își apăsa buza cu o compresă, iar mâna îi tremura atât de tare, încât apa din pahar se lovea de margine.

— Ce înregistrare?

— Nu contează.

— Dacă nu contează, de ce ți-e frică?

A coborât privirea. În lumina veiozei, fața ei părea mică și obosită, iar părul îi era prins cu o agrafă galbenă în formă de frunză. O purta încă din ziua în care ne mutaserăm împreună.

— Mi-a spus că, dacă îți arăt, o să-mi iei copilul și o să mă internezi undeva, a murmurat ea.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Mama ți-a spus asta?

Oksana a dat din cap.

— Nu doar asta.

Am deschis lista. Înregistrarea era datată cu doi ani și opt luni în urmă, cu trei zile înainte de nunta noastră.

— De ce ai început atunci să notezi tot?

— Pentru că atunci am înțeles că nimeni nu mă va crede dacă nu am dovezi.

— Eu nu te-aș fi crezut?

Oksana a ridicat ochii spre mine. Nu era furie în ei. Era ceva mai greu de suportat.

— Te-am rugat să nu o lași să se mute cu noi. Ai spus că sunt geloasă pe mama ta.

Am vrut să neg, dar mi-am amintit. Spusesem exact asta, într-o bucătărie cu pereți încă goi, în timp ce mama stătea în prag și asculta.

— Nu am știut…

— Ai văzut. Doar că ai ales să nu înțelegi.

Cuvintele ei au căzut între noi și nu am mai putut să le împing înapoi.

La ora 19:12, am sunat-o pe sora mea, Mara. A răspuns după al patrulea apel.

— Andrei, ce s-a întâmplat?

— Mama a lovit-o pe Oksana.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Ai văzut?

— Da.

— Atunci nu o lăsa să intre înapoi.

— Știai ceva?

Mara a oftat. Am auzit un sertar trântindu-se în casa ei.

— Oksana m-a sunat acum un an. Avea arsura aceea pe gleznă. Mi-a spus că mama a turnat supa peste ea.

M-am ridicat atât de brusc, încât scaunul a căzut pe parchet.

— Și nu mi-ai spus?

— Mi-a cerut să nu o facă. Spunea că te va pierde dacă îți spun. Iar mama mi-a trimis apoi mesaje în care mă amenința că îmi face viața un iad.

Am închis ochii. În fața mea, fiecare tăcere a Oksanei devenea o ușă pe care eu o încuiasem din interior.

La 20:03, am mers în bucătărie și am găsit pe jos o farfurie spartă. Sub masă, lângă piciorul scaunului, era o bucată de hârtie ruptă. Pe ea se vedea scrisul mamei: „Vânzarea trebuie făcută înainte de naștere”.

— Ce înseamnă asta? am întrebat.

Oksana a venit încet până la ușă. Când a văzut hârtia, fața i s-a albit.

— Mama ta vrea să vindem apartamentul.

— De ce?

— Pentru că are datorii. Și pentru că spune că partea mea de bani nu contează, fiindcă după nuntă totul îți aparține ție.

Am simțit o furie rece, dar sub ea era rușinea.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că ultima dată când am încercat, ea a venit în camera mea și mi-a spus că va face în așa fel încât să pari convins că nu e copilul tău.

Am rămas nemișcat.

În acea noapte, am dormit pe podeaua de lângă patul ei. Nu m-a lăsat să o ating. La ora 2:17, telefonul Oksanei a vibrat.

Pe ecran apăruse o notificare: fișier audio încărcat automat.

Numele fișierului era simplu: „Bucătăria, 7 iunie”.

Am apăsat redare.

Mai întâi s-a auzit apa curgând. Apoi vocea mamei, limpede, rece și foarte aproape de microfon:

— Dacă vrei să rămâi în casa asta, vei semna mâine. Iar dacă îi spui lui Andrei, te asigur că nu va mai apuca să afle ce ai pățit înainte să nască fetița…

Înregistrarea s-a oprit.

Oksana și-a dus ambele mâini la gură.

Eu am sunat imediat la numărul pe care mi-l dăduse Mara: o avocată pe nume Elena Pop.

A răspuns după primul ton.

— Domnule Ionescu, păstrați fișierul și nu o confruntați singur. Mâine dimineață veniți la biroul meu.

— Mama mea știe că există înregistrarea?

Elena a tăcut o clipă.

— Dacă a fost atât de atentă să ascundă urmele, probabil știe și cum să șteargă dovezi. Dar mai întâi trebuie să verificăm cine are acces la contul dumneavoastră.

Am privit spre ușa de la intrare.

Pe clanță se mișca încet o umbră.

Cineva încerca să descuie de pe hol…

PARTEA 3

Cineva încerca să descuie de pe hol.

Oksana a tresărit și și-a lipit palma de burta rotundă. Eu am făcut un pas spre ușă, dar Elena a strigat prin telefon:

— Nu deschideți! Sunați la poliție acum!

Cheia s-a oprit în broască.

Apoi s-a auzit vocea mamei.

— Andrei, deschide. Mi-am uitat medicamentele.

— Pleacă, mamă.

— Nu te purta ca un nebun. Sunt mama ta.

Am sunat la poliție. Până au ajuns agenții, mama plecase, dar lăsase în urmă o pungă cu medicamente și un bilețel împăturit sub preș.

„Mâine mergem la notar. Nu mă obliga să-ți distrug familia.”

La ora 8:30, a doua zi, am ajuns cu Oksana la cabinetul Elenei. Pereții erau acoperiți cu rafturi pline de dosare, iar pe birou se afla o lampă verde, cu abajurul crăpat într-un colț.

Elena a copiat telefonul Oksanei pe un dispozitiv de stocare și a verificat fiecare fișier.

— Jurnalul nu începe cu nunta, a spus ea.

A deschis prima notiță.

14 iunie, ora 21:10. M-a împins în perete. A spus că Andrei nu va crede niciodată o femeie care „a venit fără nimic”.

Am simțit că îmi amorțesc degetele.

— Asta s-a întâmplat înainte să ne căsătorim, am spus.

— Da, a răspuns Oksana. În seara în care i-am spus că nu vreau să locuiască cu noi.

Elena a pornit înregistrarea.

S-a auzit o ușă trântită, apoi respirația Oksanei. Vocea mamei venea din apropiere, aspră și sigură pe ea.

— Nu te mai preface victimă. Banii pe care i-ai adus în apartament trebuie să fie la dispoziția lui Andrei.

— Sunt economiile mele.

— După ce te măriți, nu mai există „ale tale”. Există doar ce decide fiul meu.

— Andrei nu va fi de acord.

Mama a râs scurt.

— Andrei este de acord cu orice îi spun eu. Trebuie doar să plângi la momentul potrivit și să-i explic că tu îl îndepărtezi de familie.

Înregistrarea a continuat.

— Dacă încerci să pleci, voi spune că ai furat banii și că ai vrut să-l prinzi cu un copil. Nimeni nu te va apăra.

Oksana a început să plângă în cabinet, fără zgomot. Eu nu mai puteam privi spre ea.

— De ce nu mi-ai arătat asta atunci? am întrebat.

— Pentru că după ce ai venit acasă, mama te-a îmbrățișat și ți-a spus că eu am împins-o.

Mi-am amintit. Îmi amintisem doar că mama avea o zgârietură pe braț. Nu întrebasem niciodată de ce Oksana stătea în baie și tremura.

Elena a pus pauză.

— Mai este ceva.

A deschis un alt fișier, datat cu trei luni înainte.

Vocea mamei s-a auzit din nou:

— O să vinzi apartamentul înainte să se nască. Oksana va primi partea ei și va pleca. Tu vei rămâne cu mine și cu copilul.

— Este copilul meu, am spus, deși mama nu mă putea auzi.

Elena a oprit sunetul.

— Nu se referea la fetița ta, Andrei. Se referea la bani.

Apoi a deschis un document scanat. Era o procură prin care mama încerca să obțină dreptul de a semna acte în numele meu. Semnătura părea a mea, dar data era dintr-o zi în care eu fusesem plecat din oraș.

— A falsificat-o, am spus.

— Avem nevoie de expertiză, dar da, pare falsificată.

În acel moment, telefonul meu a sunat. Era un număr necunoscut.

— Domnul Ionescu? a întrebat o voce de bărbat. Sunt de la clinica unde este programată nașterea soției dumneavoastră. Mama dumneavoastră a sunat și a cerut să fie trecută ca persoană autorizată. Mai grav, a susținut că dumneavoastră nu mai doriți copilul.

Oksana a încremenit.

— Ce ați făcut? am întrebat.

— Am blocat cererea. Dar a mai lăsat un mesaj.

— Ce mesaj?

Bărbatul a ezitat.

— A spus că, dacă nu îi deschideți ușa până la prânz, va trimite cuiva un dosar despre dumneavoastră.

Elena s-a ridicat și a luat telefonul din mâna mea.

— Trimiteți-ne toate datele apelului, a spus ea.

Apoi s-a întors spre noi.

— Mama dumneavoastră nu încearcă doar să intre în apartament. Încearcă să vă provoace să faceți o greșeală.

Telefonul Oksanei a vibrat.

Pe ecran apăruse un mesaj de la mama mea, cu o fotografie atașată.

Era o fotografie cu ușa maternității.

Sub ea scria: „Știu unde veți fi mâine dimineață. Și nu voi veni singură…”