PARTEA 4 — Am plecat din casa fiului meu cu o singură geantă, iar când nepoata mea a văzut-o, a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Au început deja.

Oksana a sunat la poliție înainte să termine de citit mesajul.

— Avem o tentativă de înstrăinare a unei proprietăți și amenințare cu demolarea, a spus ea. Proprietara este aici, cu actele originale și o înregistrare audio.

Eu stăteam lângă fereastră și țineam certificatul lui Ivan între palme. Hârtia mirosea a umezeală și a timp. Aveam impresia că, dacă îi dau drumul, se va desprinde ultima bucată din viața mea.

Telefonul meu a sunat din nou.

Mihail.

De data aceasta n-am răspuns.

A sunat Lidia.

Nici ei nu i-am răspuns.

A treia oară, pe ecran a apărut un număr necunoscut.

— Sunt avocatul fiului dumneavoastră, a spus o voce de bărbat. Vă sfătuiesc să nu faceți acuzații pripite. Doamna Lidia susține că sunteți dezorientată și că ați plecat voluntar din locuință.

— Sunt suficient de orientată ca să-mi cunosc casa.

— Înregistrarea aceea poate fi contestată.

— Și actul original?

S-a făcut liniște.

— Vă rog să veniți la biroul nostru.

— Nu mai vin nicăieri fără avocat.

— Doamnă, încercați să păstrați calmul.

— Calm am păstrat șase luni. Acum păstrez dovezile.

Am închis.

Oksana m-a privit cu un zâmbet trist.

— Ați fost mai puternică decât credeți.

— Nu. Doar am obosit să-mi cer voie să exist.

La ora 17:10, polițiștii au venit la autogară. Unul dintre ei, inspectorul Radu Ionescu, avea pe palton o pată de noroi și o voce blândă.

— Doamnă Nina, vom merge la secție pentru declarație. Dar înainte trebuie să vă spun ceva: echipajul trimis la Berezovka a găsit un excavator lângă poartă.

Am simțit că mi se oprește sângele.

— Au intrat în curte?

— Au forțat lacătul. N-au apucat să dărâme casa.

— Cine era acolo?

— Pavel Sidorov și un bărbat care s-a prezentat drept reprezentantul firmei. Fiul dumneavoastră nu era prezent.

Oksana a strâns geanta mea și mi-a pus-o în brațe.

Panglica galbenă de pe mâner se desprinsese aproape complet.

La secție, am ascultat înregistrarea de trei ori. Prima dată am plâns. A doua oară am privit podeaua. A treia oară am înțeles ceva ce mă durea mai mult decât trădarea: fiul meu nu improvizase. Planificase totul.

Inspectorul a apăsat butonul de oprire.

— Vreți să confirmați că vocea este a lui Mihail?

— Este vocea copilului pe care l-am ținut în brațe când avea febră.

— Asta nu este un răspuns juridic.

M-am uitat la el.

— Da. Este vocea lui.

A doua zi, Mihail a fost chemat la secție. Eu eram într-o cameră alăturată, cu Oksana și doamna Barbu. Între noi era un geam îngust.

L-am văzut intrând cu o geacă neagră, cu telefonul lipit de palmă. Părea mai mic decât îl știam. Lidia venea în urma lui, cu buzele strânse și cu o eșarfă albă în jurul gâtului.

Avocatul lor a spus ceva. Mihail a ridicat din umeri.

— Nu am vrut să-i fac rău mamei. Am vrut să o ajut.

Inspectorul a pornit înregistrarea.

Vocea lui a umplut camera.

„Dacă mama pleacă singură, cu atât mai bine. Va părea că a renunțat la casă.”

Mihail a încremenit.

Apoi s-a auzit Lidia.

„După aceea, nu mai avem nicio grijă.”

Lidia și-a dus mâna la gură.

— Eu nu am spus asta așa, a șoptit.

— Ba da, a răspuns inspectorul. Ați spus exact așa.

Mihail a început să clatine din cap.

— Era o discuție privată. Nu însemna că vom face ceva.

— Ați prezentat o procură falsă, a spus doamna Barbu. Ați folosit o copie a actului și o semnătură imitată.

— Nu eu am falsificat-o.

— Dar dumneavoastră ați dus-o la notar.

— Am vrut doar să câștig timp!

În acel moment, a auzit propria voce din înregistrare și s-a oprit. A rămas cu privirea în podea, ca un om care tocmai descoperise că altcineva îi trăise viața în locul lui.

— Mamă, a spus el, privind spre geamul unde știa că sunt. N-am crezut că vei ajunge să auzi asta.

Am intrat în cameră.

Lidia a făcut un pas înapoi.

— Ai vrut să mă internezi.

— Nu.

— Ai vrut să-mi vinzi casa.

— Nu pentru mine.

— Atunci pentru cine?

El a deschis gura, dar nu a ieșit nimic.

— Pentru copii, a spus în cele din urmă.

— Copiii tăi nu ți-au cerut să mă alungi.

Mihail și-a frecat fruntea.

— Nu mai știam ce să fac.

— Puteai să-mi spui adevărul.

— Și ce s-ar fi schimbat?

— Aș fi rămas mama ta, nu proprietatea ta.

Avocatul lor și-a strâns dosarul.

— Eu nu pot continua să vă reprezint dacă insistați să negați existența actelor originale și a înregistrării.

Lidia s-a întors spre el.

— Ne abandonați acum?

— Nu vă abandonez. Vă spun că situația este gravă.

În zilele următoare, procuratura a deschis dosar pentru fals și tentativă de înstrăinare frauduloasă. Sidorov a recunoscut că primise bani în avans de la firma care voia să construiască drumul. Primăria a suspendat proiectul până la clarificarea proprietății. Nimeni nu a demolat casa.

Nu m-am bucurat când Mihail a fost chemat din nou la audieri.

Nu am simțit triumf când Lidia a venit să-mi ceară iertare.

Am simțit doar o oboseală veche, care în sfârșit avea voie să se termine.

M-am întors la apartamentul fiului meu o singură dată, ca să-mi iau restul lucrurilor.

Camera mea era goală. Pe perete rămăsese un dreptunghi mai deschis la culoare, locul unde fusese fotografia lui Ivan. Pe raft era doar cana mea, cu o crăpătură sub toartă.

Mihail stătea în hol.

— Mamă, poți să mai rămâi până găsim o soluție.

— Nu mai sunt o soluție de găsit.

— Unde te duci?

— Acasă.

— Casa aceea e rece și singură.

— Atunci o să aprind focul.

— Și dacă ai nevoie de noi?

M-am uitat la el. Pentru prima dată, nu mai vedeam băiatul de odinioară și nici bărbatul care îmi furase siguranța. Vedeam un om care urma să-și poarte singur alegerile.

— Dacă voi avea nevoie, voi cere ajutor. Dar nu voi mai accepta să fiu ajutată împotriva voinței mele.

Am plecat.

Trei săptămâni mai târziu, locuiam din nou în Berezovka.

Casa a fost greu de încălzit. În prima noapte, am dormit cu două pături și cu o sticlă de apă caldă la picioare. Dimineața, geamurile erau albe de gheață.

Dar era liniștea mea.

Oksana venea în fiecare sâmbătă cu pâine, medicamente și câte o veste din oraș. Doamna Barbu m-a ajutat să cer ajutor pentru încălzire și să schimb broasca de la poartă.

Primăvara, am plantat ceapă lângă gard.

Nu puteam să sap mult, așa că am făcut câte puțin. O brazdă într-o zi. Două mâini de pământ în alta.

În aprilie, am început să lucrez câteva ore pe săptămână la biblioteca din comuna vecină. Acolo mirosea a praf, lemn ceruit și cărți vechi. Împrumutam romane copiilor și scriam numele cititorilor într-un registru mare.

Într-o după-amiază, un băiețel m-a întrebat:

— Doamnă Nina, dumneavoastră locuiți singură?

— Locuiesc cu mine.

S-a gândit puțin.

— E bine?

Am zâmbit.

— Uneori e cel mai bine.

În mai, Mihail mi-a trimis o scrisoare. Nu un mesaj. O scrisoare, cu litere apăsate și multe rânduri tăiate. Spunea că îi pare rău, că Lidia plânge, că băieții întreabă de mine și că poate, într-o zi, am putea începe din nou.

La sfârșit scria: „Casa aceea poate fi vândută și îți găsim un loc mai bun.”

Am pus scrisoarea lângă sobă, fără s-o ard.

I-am răspuns doar atât:

„Nu mai încerca să-mi găsești un loc. Mi l-am găsit singură.”

Au trecut încă două luni.

Într-o dimineață de septembrie, primul vânt rece a scuturat frunzele de pe gard. Am ieșit să verific lemnele și am văzut panglica galbenă prinsă de mânerul genții mele, acum cusută din nou, cu ață albă.

Geanta stătea lângă ușă. În ea țineam actele, medicamentele și fotografia lui Ivan. Nu mai era o geantă de fugă.

Era geanta cu care mergeam la piață, la bibliotecă și la gară să o întâmpin pe Oksana.

Am atins panglica, apoi am încuiat ușa casei mele.

De data aceasta, cheia a rămas în mâna mea.

Și nimeni nu mi-a mai putut lua locul.