PARTEA 4 — M-am întors după patru ani și mi-am găsit soția pedepsită în propria curte, dar când am pomenit banii, mama a amuțit

PARTEA 4

Cineva pregătise totul ca eu să fiu declarat incapabil să-mi controlez averea.

Polițiștii au cerut să discutăm într-o cameră separată.

Galina a început să vorbească repede.

— Este o neînțelegere. Fiul meu este epuizat, bolnav și manipulat de soția lui.

— Nu sunt bolnav, am spus.

— Tocmai asta ar spune cineva care nu mai judecă limpede.

Radu s-a ridicat.

— Doamnă, fiecare cuvânt pe care îl rostiți este consemnat.

Mama a tăcut.

Pentru prima dată în acea zi, nu mai putea controla încăperea.

Un polițist mi-a arătat o copie după cererea depusă în Canada. În document, semnătura mea confirma că sufeream de tulburări psihice și că îi acordam mamei dreptul de a administra despăgubirea.

Semnătura semăna cu a mea.

Dar nu era a mea.

— Cine a trimis documentul? am întrebat.

— A fost transmis de o adresă electronică folosită pentru corespondența dumneavoastră cu familia.

M-am uitat spre Irina.

Ea și-a lăsat telefonul pe scaun.

— Nu am făcut nimic, a șoptit.

— Atunci de ce ai încercat să retragi treizeci de mii de euro? a întrebat polițistul.

Irina a început să plângă.

— Mama mi-a spus că Andrei va fi de acord. Mi-a spus că banii sunt deja ai noștri.

Galina s-a întors spre ea.

— Taci, proasto!

— Nu mai tac! Am făcut tot ce mi-ai cerut. Am trimis actele. Am folosit parola pe care mi-ai dat-o. Mi-ai spus că, dacă nu fac asta, vei pierde casa și salonul.

Mama a rămas nemișcată.

Eu am simțit ceva neașteptat: nu triumf, ci oboseală. O oboseală veche, strânsă în cei patru ani în care muncisem noaptea și crezusem că oamenii de acasă mă așteaptă.

— Radu, ce se întâmplă acum?

— Conturile sunt înghețate. Compania de asigurări a oprit plata până la clarificarea falsului. Investigatorul nostru a păstrat copiile originale, iar banca are imaginile camerelor de la agenția unde s-a încercat retragerea.

Mama a făcut un pas spre mine.

— Andrei, ascultă-mă. Am greșit cu banii, dar nu am vrut să-ți fac rău.

— M-ai lăsat să cred că soția mea este în siguranță.

— Oksana era dificilă.

— Era bolnavă.

— Nu puteam să mă ocup de ea și de toate celelalte.

— Atunci trebuia să-mi spui.

Ea a coborât ochii.

— Știam că te-ai întoarce și ai lua-o de aici.

A fost prima dată când a spus adevărul.

Nu îi fusese teamă că Oksana se va vindeca. Îi fusese teamă că eu mă voi întoarce.

Mai târziu, în aceeași seară, Radu m-a dus la o secție de poliție. Oksana rămăsese internată, iar medicii începeau tratamentul. Am stat într-o cameră mică, cu o masă metalică și două scaune. Un ofițer a pornit înregistrarea audio din curte.

Vocea mea nu se auzea aproape deloc.

Se auzea însă Galina.

— Dacă se taie cineva, îți scad mâncarea.

Apoi Irina.

— După tot ce ai furat, ai putea mânca un ospăț.

Apoi Oksana.

— Nu am mâncat de ieri.

Am auzit fiecare cuvânt ca și cum venea din camera alăturată.

Când înregistrarea s-a terminat, ofițerul a oprit aparatul.

— Domnule Popescu, acestea sunt propriile lor voci.

Am dat din cap.

— Știu.

— Aveți dreptul să depuneți plângere pentru fraudă, abuz financiar și fals.

— O voi face.

Nu am spus-o cu furie.

Am spus-o pentru că adevărul avea nevoie, uneori, de o ușă oficială prin care să intre.

În următoarele zile, telefoanele nu s-au mai oprit.

Mama m-a sunat de douăzeci și trei de ori.

Irina a trimis mesaje lungi, cu rugăminți și explicații schimbătoare.

— Spune-le că eu doar am ascultat-o pe mama.

— De ce ai semnat?

— Pentru că mi-a spus că te vei răzgândi.

— Ai folosit parola mea.

— Nu știam că e ilegal.

— Ai știut că nu eram acolo.

Apoi a tăcut.

Avocatul ei a renunțat la caz după ce a văzut extrasele și imaginile de la bancă.

— Nu pot apăra o versiune care este contrazisă de fiecare document, i-a spus el Galinei.

Mama nu a vrut să părăsească locuința.

Când executorul a venit cu ordinul de evacuare, ea stătea în sufragerie, sub tabloul mare pe care îl cumpărasem eu din banii trimiși pentru renovare.

— Nu mă poți scoate din casa asta, Andrei.

— Nu eu te scot. Actele o fac.

— Sunt mama ta.

— Și eu am fost fiul tău în fiecare lună în care ți-am trimis bani.

A privit în jur.

Canapeaua din piele. Candelabrul. Mobila lucioasă.

Apoi și-a dus mâna la gât.

Medalionul în formă de pasăre nu mai era acolo.

Oksana îl primise înapoi în spital. Îl ținea într-un săculeț alb, lângă pernă.

— Unde este? a întrebat mama.

— La proprietara lui, am răspuns.

Galina a vrut să spună ceva, dar nu a mai găsit cuvintele.

A plecat cu două valize și fără să privească înapoi.

Irina a vândut salonul pentru a acoperi o parte din datorii. Procesul pentru fals și fraudă a început trei luni mai târziu. Nu am mers la fiecare audiere. Radu m-a reprezentat când nu era necesar să fiu prezent.

Banii despăgubirii au ajuns într-un fond separat pentru tratamentul Oksanei. Restul au rămas blocați până la încheierea anchetei, apoi am recuperat o parte din suma furată prin vânzarea mașinii și a locuinței pe care mama o cumpărase pe ascuns.

Nu m-am bucurat când am văzut-o pierzând tot.

Am simțit doar că nu mai trebuie să repar eu ceea ce nu stricasem.

Oksana a stat în spital șase săptămâni.

În fiecare dimineață îi aduceam ceai cu miere și îi citeam mesajele medicului. În fiecare seară, îi pieptănam părul care începea să crească fin, ca o iarbă nouă după ploaie.

Într-o duminică, m-a întrebat:

— Mai vrei să rămâi cu mine după toate astea?

Am lăsat cana pe masă.

— Am vrut să rămân cu tine înainte să știu adevărul. Acum vreau și mai mult.

A zâmbit pentru prima dată fără să-și ascundă fața.

La patru luni după întoarcerea mea, ne-am mutat într-un apartament mic, aproape de clinică. Avea o bucătărie îngustă, o fereastră spre parc și un calorifer care bătea zgomotos în fiecare dimineață.

Era al nostru.

Am început să lucrez ca tehnician într-un atelier din oraș. Nu mai acceptam ture nesfârșite. La ora șase închideam ușa și mergeam acasă.

Oksana își făcea tratamentul și, în zilele bune, picta peisaje mici. Primul tablou a fost o curte fără gard și un cer galben.

— De ce nu ai desenat casa? am întrebat.

— Pentru că nu mai vreau să mă întorc acolo.

Am înțeles.

În noiembrie a venit prima zăpadă. Oksana stătea la fereastră, înfășurată într-o pătură, iar medalionul ei strălucea la gât.

— Arăt ciudat? m-a întrebat.

— Arăți vie.

— E un compliment?

— Este singurul care contează.

În acea seară, am primit un ultim mesaj de la Galina.

«Vino singur. Sunt mama ta. Putem lăsa trecutul în urmă. Casa nu a fost niciodată importantă. Familia este importantă.»

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns:

«Ai avut o familie. Ai ales banii. Eu aleg liniștea.»

Am blocat numărul.

Oksana m-a privit de pe canapea.

— Ai răspuns?

— Da.

— Și ce ai spus?

M-am apropiat de ea și am atins medalionul mic, în formă de pasăre.

— Că nu mai confund niciodată dragostea cu obligația.

Afară, zăpada acoperea trotuarele și urmele pașilor vechi.

Oksana mi-a pus mâna peste a mea.

Medalionul a clinchetit ușor între degetele noastre.

De data aceasta, nimeni nu ni-l mai putea lua.

Și, pentru prima dată după patru ani, casa mea nu mai era un loc în care trebuia să mă întorc.

Era locul în care puteam rămâne.