După ce soțul m-a alungat din casa mea, am pus mâna pe dosar, iar zâmbetul lui a dispărut

În seara în care mi-am îngropat copilul, soțul meu a încuiat ușa dormitorului și mi-a spus că am două zile să plec.

Eu încă purtam rochia neagră de la înmormântare. Pe tiv rămăsese praf alb de pe aleea cimitirului, iar la încheietura mâinii aveam urma elasticului de la brățara lui Mihai, pe care o ținusem strâns în palmă până când groapa se umpluse. Casa mirosea a flori veștejite și a mâncare neatinsă.

Pe masă stătea camionul lui roșu, cu o zgârietură adâncă pe parbrizul de plastic. Mihai îl împingea peste tot. Îl lua în baie, în mașină, chiar și la spital. Avea patru ani și nu mai apucase să se întoarcă acasă.

Andrei a intrat în bucătărie fără să se uite la mine.

— Ai auzit ce am spus? Vreau să-ți strângi lucrurile.

— Unde să mă duc?

A ridicat din umeri și și-a turnat apă într-un pahar.

— Nu mai este problema mea.

Am crezut că durerea îl făcuse crud. Apoi a rostit numele pe care nu voiam să-l aud.

— Cătălina este însărcinată.

Cătălina fusese prietena mea din facultate. Îmi ținuse mâna în spital când Mihai nu mai putea respira și îmi șoptise că nu mă va lăsa singură. În dimineața aceea, la cimitir, mă îmbrățișase atât de strâns, încât îi simțisem fermoarul hainei apăsându-mi obrazul.

— Cine este tatăl? am întrebat, deși știam.

Andrei a lăsat paharul jos.

— Eu.

A spus-o ca pe o veste bună.

— Trebuie să merg mai departe, Ana. Poate că viața îmi oferă o a doua șansă.

— A doua șansă la ce?

El a evitat să mă privească.

— La a fi tată.

M-am uitat spre camionul roșu de pe masă. În clipa aceea, am înțeles că pentru el moartea lui Mihai devenise doar o frază pe care o putea folosi ca să-și justifice trădarea.

Am urcat în camera copilului. Patul era făcut, pijamaua lui se afla împăturită sub pernă, iar pe pervaz zăcea o frunză uscată pe care Mihai o adusese din parc. Am stat pe podea și am plâns fără glas. Apoi am început să împachetez.

Am luat medicamentele, câteva haine, fotografia lui Mihai și camionul roșu. La ora nouă seara, am coborât cu valiza.

Andrei privea televizorul.

— Deja pleci?

— Da.

— Așa este mai bine pentru toată lumea.

Nu i-am răspuns. În noaptea aceea am dormit într-un hotel mic de la marginea orașului. Aerul mirosea a detergent ieftin, iar frigiderul bâzâia continuu. Când am scos fotografia din valiză, dosarul cu actele casei a alunecat dintre haine.

Casa era cumpărată de mine, cu banii primiți de la bunica. În act apărea un singur proprietar: Ana Melnic.

A doua zi dimineață am sunat-o pe Irina, o cunoștință care lucra la un birou notarial. Două ore mai târziu, stăteam în fața calculatorului ei, cu degetele strânse în jurul mânerului de plastic al camionului lui Mihai.

Irina a tipărit o pagină și și-a pus palma peste ea.

— Ana, cineva a cerut să afle cum poate obține un împrumut garantat cu locuința ta.

— Cine?

Irina și-a ridicat ochii spre mine, apoi a întors foaia către marginea mesei. Mâna ei s-a oprit deasupra ultimului rând, gata să mi-l arate…

PARTEA 2

Mâna Irinei a coborât încet, iar eu am citit numele înainte să-mi spună ceva. Era firma de consultanță la care lucra fratele lui Andrei. Cererea fusese înregistrată cu șase zile înainte de înmormântarea lui Mihai.

Mi s-a făcut frig, deși în birou caloriferul era încins. Am strâns camionul roșu în palmă până când marginea lui mi-a intrat în piele.

— Ce înseamnă asta? am întrebat.

— Înseamnă că cineva a verificat dacă locuința poate fi folosită drept garanție. Dar pentru asta ar avea nevoie de actele originale și de semnătura ta.

— Andrei m-a întrebat de mai multe ori unde țin dosarul.

Irina nu a părut surprinsă.

— Atunci să nu-i spui că îl ai la tine. Și să nu semnezi nimic, indiferent cine te sună.

Am plecat de la ea la prânz și m-am oprit într-o cafenea din apropiere. Afară ploua mărunt, iar picăturile se prelingeau pe geam ca niște linii tremurate. Mi-am pus telefonul pe masă și am așteptat.

La ora două, Andrei a sunat.

— Unde ești?

— În oraș.

— Ai luat actele casei?

Întrebarea a venit prea repede.

— De ce?

— Pentru că trebuie să rezolvăm niște lucruri. Nu începe iar cu suspiciunile tale.

— Ce lucruri?

A tăcut câteva secunde.

— Cătălina nu poate rămâne în chirie. Are nevoie de stabilitate.

Am simțit cum îmi amorțesc degetele.

— Vrei să-mi dai casa?

— Nu fi absurdă. Casa este a familiei.

— Nu. Casa este a mea.

A închis fără să-și ia rămas-bun.

În aceeași seară, am mers la locuință împreună cu Irina și cu un avocat pe nume Radu. Nu l-am anunțat pe Andrei. Am păstrat în geantă dosarul, telefonul și cheia de rezervă pe care o ascunsesem în buzunarul interior al hainei.

Când am deschis ușa, am găsit sufrageria aproape goală. Televizorul dispăruse. Sertarele erau răvășite. În dormitor, hainele lui Andrei erau puse în două genți, ca și cum se pregătea să plece, dar nu voia să pară că fuge.

Camera lui Mihai era neatinsă.

Camionul roșu lipsise de pe raft, iar eu am simțit că-mi pierd aerul.

— L-a luat el? am întrebat.

Radu s-a apropiat de fereastră.

— Nu. Uită-te aici.

Pe pervaz se afla o cameră mică, ascunsă după un ghiveci. Un fir subțire cobora spre priză. Irina a rămas cu mâna pe clanță.

— Nu era aici când ai plecat?

— Nu.

Radu a scos telefonul.

— Nu o atinge. Poate înregistra.

În acel moment, ușa de la intrare s-a trântit. Andrei a intrat împreună cu Cătălina. Ea purta un palton crem și ținea o mapă mare la piept.

— Ce faceți aici? a întrebat el.

— Este casa mea, am spus.

Cătălina a zâmbit forțat.

— Ana, nu transforma totul într-un scandal. Andrei doar încearcă să pună ordine.

— Atunci de ce ai o mapă?

Zâmbetul i-a tremurat.

Andrei a întins mâna spre geanta mea.

— Dă-mi actele.

Radu s-a pus între noi.

— Faceți un pas înapoi.

Pentru prima dată, Andrei a părut speriat. Nu de mine, ci de faptul că nu mai eram singură.

Irina a pornit camera telefonului și a filmat totul. Radu a verificat rapid dispozitivul din cameră, apoi s-a uitat la mine.

— Ana, înregistrarea nu este singura problemă. În mapa Cătălinei este ceva care te privește direct.

Cătălina a strâns mapa la piept.

— Nu ai dreptul să umbli în lucrurile mele.

— Atunci deschide-o, am spus.

Andrei a făcut un pas spre ea.

— Nu aici.

Dar Radu îi smulsese deja din mână un plic subțire. Pe fața lui, culoarea a dispărut.

— Ana, trebuie să vezi asta înainte să mai vorbești cu el.

Așezat lângă masa goală din bucătărie, Radu a desfăcut încet clapeta plicului. Înăuntru se afla o singură pagină, iar în colț era imprimată semnătura mea…

PARTEA 3

— Nu am semnat niciodată asta, am spus.

Vocea mea s-a auzit mică în bucătăria în care Mihai își mânca cerealele în fiecare dimineață. Radu ținea documentul între două degete. Pe foaie apărea o împuternicire prin care îi permiteam lui Andrei să folosească locuința drept garanție pentru un împrumut.

Semnătura semăna cu a mea. Era aproape perfectă.

— Este falsă, a spus Radu. Și mai este ceva.

A deschis telefonul și a pornit un fișier audio găsit în memoria camerei ascunse. La început s-au auzit pași și zgomot de vase. Apoi vocea lui Andrei.

— Dacă obținem banii până vineri, acoperim datoriile și rămâne destul pentru copil.

Cătălina a rămas nemișcată.

— Iar Ana? se auzea vocea ei.

— O scot din casă după înmormântare. Nu va avea puterea să lupte.

Am simțit că podeaua se înclină sub mine.

În înregistrare, Andrei a râs scurt.

— O să creadă că am făcut-o pentru că sunt distrus. Când va înțelege ce s-a întâmplat, actele vor fi deja depuse.

Cătălina a întrebat încet:

— Dar dacă verifică?

— Nu va verifica nimic. Are doar durerea copilului în cap.

Radu a oprit înregistrarea.

Nimeni nu a vorbit.

Cătălina privea podeaua, iar Andrei avea fața cenușie. Eu m-am uitat la fotografia lui Mihai, rămasă pe poliță, și am înțeles de ce mă grăbise să plec. Nu voia o casă nouă pentru copilul lui. Voia să obțină bani cu locuința mea, înainte ca eu să aflu că își pierduse toate economiile la jocuri și că avea datorii ascunse.

— Cătălina știa? am întrebat.

Ea a început să plângă.

— Mi-a spus că este doar un împrumut. Mi-a spus că tu vei fi de acord.

— Și camera?

Andrei a făcut un pas înainte.

— Nu am pus-o eu.

— Dar știai de ea? a întrebat Radu.

Andrei a tăcut.

Tăcerea lui a fost răspunsul.

Radu a pus documentul într-o folie transparentă.

— Mergem imediat la poliție și la bancă. Nimeni nu mai părăsește locuința până nu ajunge echipa de cercetare.

Andrei a izbucnit.

— Nu poți să-mi distrugi viața pentru o greșeală!

Am privit spre ușa camerei lui Mihai.

— Tu ai distrus-o când ai crezut că durerea mea te va ajuta să-mi iei casa.

La ora șapte seara, telefonul lui Radu a sunat. A ascultat câteva secunde, apoi și-a schimbat expresia.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

— Banca a primit deja o cerere completă, cu împuternicirea falsă și o copie a actului de proprietate.

— Dar nu poate aproba fără mine.

Radu m-a privit direct.

— Nu vor încerca să aștepte aprobarea ta. Cineva a solicitat mâine dimineață o evaluare urgentă a casei.

Andrei a tresărit.

— Nu știu nimic despre asta.

Atunci telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la un număr necunoscut: Mâine la ora opt, veniți să predați cheile. În caz contrar, vom schimba încuietorile.

Sub mesaj se afla o fotografie cu ușa casei mele.

Iar în reflexia geamului se vedea un bărbat pe care Andrei susținea că nu-l cunoaște…