PARTEA 4 — Soțul meu a luat o decizie pe care nu am înțeles-o, iar când medicul a venit după mine, fața lui s-a schimbat

PARTEA 4

— Cine lucra pentru Andrei? am întrebat.

Mara nu a răspuns imediat. A luat geanta de pe scaun și a scos un dosar subțire, cu colțurile îndoite.

— Sorin Iliescu, a spus ea. Contabilul firmei.

Radu a făcut un pas înapoi.

— Sorin a plecat din oraș acum două luni.

— Nu, a spus Mara. Sorin a venit la poliție în această dimineață.

Pe coridor s-au auzit pași grăbiți. Doi polițiști au apărut în ușă, iar Radu a încercat să ajungă la telefonul lui.

— Nu-l atingeți, a spus unul dintre ei.

— Vreau să-mi sun avocatul.

— Îl veți suna după ce predați telefonul.

Radu s-a uitat la mine.

— Elena, spune-le că nu știi nimic.

Am rămas nemișcată.

— Știu destul.

— Fratele meu era bolnav. Nu știa ce semnează.

Mara a deschis dosarul.

— A semnat în trei zile diferite, în prezența notarului, a medicului și a doi martori. Avea mintea limpede. Iar înregistrarea confirmă motivul.

Radu a început să transpire. O picătură i s-a desprins de pe tâmplă și a căzut pe gulerul cămășii.

— Ce înregistrare? a întrebat unul dintre polițiști.

Mara a apăsat un buton de pe aparatul lui Andrei.

Vocea lui Radu a umplut încăperea.

„Dacă nu semnezi procura, Elena va rămâne fără bani și fără apartament. Nu te mai poți apăra, Andrei. Toți vor crede că ești terminat.”

Apoi vocea lui Andrei:

„Pleacă din casa mea.”

„Casa ta? După ce am plătit pentru tine?”

„Ai furat din firmă.”

„Nu o să-i rămână nimic soției tale.”

Radu a închis ochii.

Își auzea propriile cuvinte.

Nu mai era un frate îngrijorat. Nu mai era omul care venise cu mâncare la spital și îmi ținuse geanta când mi se făcea rău. Era vocea lui, înregistrată într-o seară în care crezuse că nimeni nu îl putea auzi.

— Opriți asta, a șoptit.

— Ai spus-o tu, am răspuns.

Polițistul i-a pus cătușele. Radu nu s-a mai zbătut. Doar s-a uitat la mine, ca și cum aștepta să-l scot din încăpere, așa cum îl scosesem de atâtea ori din probleme.

De data aceasta, nu m-am mișcat.

— Sorin unde este? am întrebat.

— La secție, mi-a spus Mara. A dus documentul principal direct anchetatorului. A făcut asta fiindcă Andrei îl rugase să nu încredințeze niciodată originalul unei persoane din familie.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

— De ce nu mi-a spus nimeni?

— Pentru că Andrei a pregătit totul în etape. Dacă Radu ar fi știut că originalul este în mâna poliției, ar fi încercat să dispară.

Radu a fost condus afară.

Înainte să treacă pragul, s-a întors.

— Elena, ai nevoie de mine. Nu poți crește singură copilul.

Am privit mâna lui legată.

— Nici Andrei nu m-a lăsat singură. Doar că tu nu ai înțeles niciodată ce înseamnă să fii alături de cineva.

În acea după-amiază, am mers la gară. Caseta metalică era goală, iar încuietoarea avea urme proaspete de forțare. Pe podea zăcea un mic fir de praf galben, desprins dintr-un dosar. Pavel a stat lângă mine fără să spună nimic.

— Aici trebuia să fie tot adevărul? am întrebat.

— Nu. Aici trebuia să fie dovada pe care Radu să creadă că o poate fura.

Mara mi-a întins un alt plic.

— Andrei mi l-a lăsat mie, în cazul în care caseta este deschisă înainte să ajungeți dumneavoastră.

L-am desfăcut cu mâinile tremurând.

Înăuntru era o fotografie făcută în curtea casei noastre. Eu dormeam pe un șezlong, însărcinată, cu broșa ceramică în formă de rândunică prinsă de guler. Andrei stătea lângă mine și zâmbea spre aparat.

Pe spatele fotografiei scria: „Nu vreau să te salvez de viață. Vreau doar să te ajut să ajungi la ea.”

Am plâns în gară, în mijlocul oamenilor care treceau grăbiți pe lângă mine.

Nu pentru Radu.

Pentru că înțelesesem, în sfârșit, cât de mult muncise Andrei ca să-mi lase libertatea de a nu depinde de nimeni.

În următoarele zile, telefoanele nu s-au mai oprit.

Radu a încercat să-și retragă plângerea împotriva firmei. Avocatul lui a refuzat să mai lucreze pentru el după ce a văzut documentele originale. Banca a blocat conturile, iar notarul a confirmat că apartamentul și economiile erau protejate prin fondul creat pentru fiica noastră.

Mama lui Radu m-a sunat într-o seară.

— Poți să-l ierți? m-a întrebat.

Stăteam pe marginea patului, cu o mână pe burtă și cu fotografia lui Andrei în cealaltă.

— Îl pot lăsa să răspundă pentru ce a făcut, am spus. Nu sunt același lucru.

A tăcut mult timp.

— Andrei ar fi vrut să-l ajuți.

— Andrei a vrut să nu mă mai sacrific pentru oameni care mă rănesc.

După aceea, nu m-a mai sunat.

La trei zile după înmormântare, Pavel m-a invitat la spital. Mi-a spus că unul dintre pacienții care primiseră un organ de la Andrei stabilise cu greu primele semne de recuperare. Era un bărbat pe nume Mihai, tatăl unei fetițe de șase ani.

— Nu trebuie să-l întâlnești, mi-a spus Pavel. Este alegerea ta.

Am mers.

Mihai stătea într-un salon luminos, cu fiica lui desenând la masă. Când m-a văzut, s-a ridicat încet.

— Nu știu cum să vă mulțumesc.

— Nici eu nu știu cum să primesc mulțumiri pentru ceva ce a decis soțul meu.

Fetița lui a venit la mine și mi-a întins desenul. Era o casă galbenă, cu un soare mare deasupra și o pasăre strâmbă pe acoperiș.

— Este o rândunică, mi-a explicat.

Am zâmbit pentru prima dată după multe săptămâni.

— Știu.

Mihai și-a pus palma pe piept.

— Uneori simt că port în mine timpul altui om.

— Atunci folosiți-l bine, am spus.

În luna următoare s-a născut Mara.

Când asistenta mi-a pus-o în brațe, nu am simțit golul pe care îl așteptam. Am simțit teamă, oboseală și o dragoste atât de mare încât aproape m-a durut.

I-am atins obrazul.

— Tatăl tău te-a iubit înainte să te vadă.

Mara a deschis ochii.

În camera de maternitate, broșa ceramică stătea pe noptieră, lângă fotografia lui Andrei. Nu o mai purtam atunci. Mi-era teamă să nu o pierd.

Au trecut șase luni.

M-am întors la muncă într-o mică editură din Brașov. Dimineața, Mara dormea în marsupiu, iar eu corectam manuscrise cu o cafea rece lângă tastatură. În pauze, o scoteam la plimbare pe strada cu tei și îi arătam ferestrele luminate.

— Acolo locuiește cineva, îi spuneam.

Ea gângurea.

În fiecare duminică, mergeam la cimitir. Nu mai plângeam de fiecare dată. Uneori îi povesteam lui Andrei despre primele zâmbete ale Marei. Alteori despre facturile plătite, despre vecina care ne aducea supă și despre faptul că învățasem să repar singură robinetul din baie.

Într-o dimineață de noiembrie, am găsit un mesaj de la Radu.

„Am ieșit. Am nevoie să vorbim. Îți pot explica totul. Sunt încă unchiul Marei.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns:

„Poți fi unchiul ei fără să fii prezent în viața noastră. Eu nu mă mai întorc în locul din care am ieșit.”

Am blocat numărul.

Nu am simțit victorie.

Am simțit liniște.

În seara aceea, Mara s-a jucat pe covor cu o cutie de lemn. A găsit broșa ceramică într-un sertar și a ridicat-o spre mine.

— Pasăre, a spus ea.

— Rândunică.

— Se întoarce?

Am luat broșa din mâna ei și am prins-o pe perdeaua de lângă fereastră, acolo unde lumina ultimului apus îi atingea aripile.

— Unele lucruri se întorc, i-am spus. Dar noi nu trebuie să rămânem în locul de unde au plecat.

Mara a adormit cu capul pe genunchii mei. Afară a început să ningă pentru prima dată în iarna aceea.

Am deschis fereastra.

Aerul rece a intrat în cameră, iar broșa ceramică s-a mișcat ușor în curent.

Pentru o clipă, am auzit zgomotul mic pe care îl făcea când se lovea de nasturele hainei mele în ziua în care Andrei îmi întinsese săculețul.

Atunci crezusem că el îmi lăsase un secret.

În realitate, îmi lăsase o ușă.

Și eu am ales să o deschid.