PARTEA 4 — Mi-am adus iubitul fals la petrecerea fiului meu, iar când fostul meu soț a deschis cutia, zâmbetul i-a dispărut

PARTEA 4

— Cine sunteți? am întrebat.

În spatele vocii se auzea un zgomot metalic, ca o ușă trântită într-un hol gol.

— Sunt Elena Petrescu, directoarea băncii. Transferul către contul copilului dumneavoastră nu a fost singura operațiune. Cineva a încercat să scoată bani și din contul dumneavoastră personal.

Mi s-a răcit mâna în jurul telefonului.

— Cât?

— Tot ce mai aveți.

Maxim ne privea de la câțiva pași. Nu auzea cuvintele, dar vedea după fața mea că ceva se schimbase.

— Și de ce să nu merg acasă?

— Pentru că sistemul arată că accesul a fost făcut de la adresa dumneavoastră. Dacă poliția vine înaintea noastră, veți părea persoana care a inițiat transferurile.

Andrei mi-a luat telefonul cu grijă.

— Doamnă Petrescu, sunt Andrei Dima. Blocați imediat toate operațiunile și trimiteți-ne jurnalul de acces. Noi mergem într-un loc sigur.

— Domnule Dima, mai este ceva. În urmă cu douăzeci de minute, cineva a cerut o copie a certificatului de naștere al copilului.

Am strâns copilul la piept.

— Cine?

La celălalt capăt s-a lăsat tăcere.

— Cererea a venit de la un calculator conectat la biroul domnului Maxim.

Apelul s-a încheiat.

Pentru câteva secunde, nimeni nu s-a mișcat.

Apoi Maxim a spus:

— Este o înscenare. Cineva încearcă să mă distrugă.

— Poate, a răspuns Andrei. Dar tocmai ai auzit că au fost accesate datele lui Matei.

— Nu am făcut eu asta.

— Atunci nu te opune unei verificări.

Maxim a ridicat vocea.

— Nu îmi dai tu ordine!

Andrei a scos telefonul și a sunat un număr salvat.

— Trimiteți echipa la adresa biroului și cereți conservarea tuturor serverelor. Da, chiar acum. Și contactați poliția pentru protecția mamei și a copilului.

Maxim a făcut un pas către ușa casei.

— Plec.

— Nu, i-a spus Andrei.

— Ce o să faci? O să mă ții aici?

— Nu. Dar recomand să nu atingi niciun calculator, telefon sau document până nu ajung anchetatorii.

Karina s-a apropiat de Maxim, cu ochii plini de lacrimi.

— Ai încercat să folosești numele ei ca să scapi?

— Karina, taci.

— Mi-ai spus că Olena este nebună. Mi-ai spus că inventează totul pentru că nu acceptă divorțul.

— Nu aici.

— Ba aici. În fața tuturor.

Andrei a făcut semn către invitați.

— Vă rog să rămâneți. Fiecare persoană prezentă poate fi martoră la ce s-a spus și la ce s-a întâmplat.

Maxim și-a frecat fruntea. Pe tâmpla lui apăruse o venă subțire, pulsând.

Atunci Andrei a scos o mică înregistrare din cutie și a conectat-o la un difuzor portabil. Vocea lui Maxim s-a auzit din nou, mai clar decât înainte.

„Mută banii prin firma aceea. Karina nu va pune întrebări. Iar Olena nu va afla nimic cât timp este ocupată cu copilul.”

Mi-am auzit fostul soț spunând acele cuvinte și am simțit cum ceva din mine se rupe în sfârșit fără durere.

Nu era doar furia lui.

Era dovada că nu îmi imaginasem nopțile în care mă mințise, nu inventasem conturile goale și nu exagerasem când îi cerusem să plătească laptele copilului nostru.

Maxim a ascultat până la capăt.

— Oprește-l, a spus el.

Nimeni nu s-a mișcat.

— Oprește-l! a strigat.

Andrei a lăsat înregistrarea să continue până la ultima secundă.

Când vocea s-a stins, Maxim a privit în jur. Pentru prima dată, oamenii nu îl mai priveau ca pe proprietarul casei, pe omul de afaceri sigur pe el sau pe tatăl care venise la petrecerea copilului.

Îl priveau ca pe un om care își auzise propria cruzime.

În aceeași seară, am mers cu Matei la sora mea, Irina. Poliția a preluat laptopul de la biroul lui Maxim, iar banca a blocat transferurile. A doua zi, avocatul lui Maxim a sunat de șase ori.

La al șaptelea apel, Andrei a răspuns.

— Vrea să negocieze, mi-a spus.

— Ce oferă?

— Să retragă plângerea dacă accepți o sumă de bani și semnezi o declarație că nu vei vorbi cu presa.

Am privit pătuțul improvizat în care dormea Matei, în camera Irinei. Pe marginea lui era prinsă o jucărie de lemn în formă de lună.

— Spune-i că nu negociez cu cineva care a încercat să-mi pună furtul în cârcă.

— Asta i-am spus și eu.

— Atunci de ce m-ai întrebat?

Andrei a zâmbit obosit.

— Pentru că este viața ta. Eu pot să-ți apăr drepturile, dar nu pot lua deciziile în locul tău.

Trei zile mai târziu, Maxim a venit la biroul avocatului. Nu a mai venit în costum impecabil. Purta o cămașă șifonată, iar sub ochi avea umbre vineții.

Acolo i-au pus în față stenograma înregistrării.

— Nu recunosc această conversație, a spus el.

Avocata mea, doamna Radu, a împins spre el un dosar.

— Nu este nevoie să o recunoașteți. Vocile au fost verificate, iar conversația a fost confirmată de mesajele trimise în aceeași zi.

— Nu puteți folosi asta.

— Putem.

— Am fost provocat.

— De cine?

Maxim a tăcut.

— De soția mea, a spus în cele din urmă.

Eu am ridicat privirea.

— Fosta ta soție, l-am corectat.

El m-a privit lung.

— Olena, am făcut greșeli.

— Nu ai făcut o greșeală. Ai luat bani, ai mințit, ai falsificat documente și ai încercat să mă faci vinovată.

— Eram speriat.

— Eu eram singură cu un copil de câteva săptămâni și cu facturile neplătite. Totuși, nu am furat.

Doamna Radu a închis dosarul.

— Discuția s-a terminat.

Maxim s-a ridicat, dar înainte să plece s-a întors spre mine.

— Încă mă iubești?

Întrebarea lui m-a surprins mai mult decât orice amenințare.

M-am gândit la femeia care fusesem cu un an înainte. La felul în care îi pregăteam cămășile, îi apăram întârzierile și îi spuneam lui Matei că tata muncește mult.

— Am iubit omul pe care credeam că îl cunosc, am răspuns. Nu pot iubi ceea ce ai ales să devii.

El a plecat fără să mai spună nimic.

Lunile următoare au fost grele, dar adevărul a început să lucreze în locul meu. Compania a recuperat o parte din bani. Firma vărului lui Maxim a intrat în faliment. Karina a returnat apartamentul și a acceptat să depună mărturie, după ce avocatul ei i-a explicat că fusese folosită ca paravan.

Maxim a fost pus sub control judiciar și obligat să plătească despăgubiri. Nu m-am bucurat când am aflat.

Am simțit doar că, în sfârșit, nu mai eram eu cea care trebuia să repare urmările alegerilor lui.

La opt luni după petrecerea de la piscină, m-am mutat cu Matei într-un apartament mic, aproape de parc. Diminețile aveau miros de pâine prăjită și detergent de rufe. Lucram de acasă pentru o firmă de contabilitate și învățam să nu tresar la fiecare notificare de pe telefon.

Matei începuse să meargă.

Într-o joi, după prima ninsoare, a venit la mine cu o foaie mototolită. Desenase trei figuri cu capete uriașe și mâini cât niște raze de soare.

— Cine sunt? l-am întrebat.

— Eu, mama și tata, a spus el.

Am privit desenul.

— Tata este aici?

Matei a arătat spre figura din margine.

— Departe.

Cuvântul acela simplu m-a lovit mai tare decât orice hotărâre judecătorească.

— Da, i-am spus. Departe.

În aceeași seară, Maxim mi-a trimis un mesaj.

„Am terminat tot ce aveam de terminat. Vreau să ne vedem. Pentru Matei. Și pentru noi.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Pentru Matei vei vorbi prin avocat și vei respecta programul stabilit. Pentru noi nu mai există nimic de discutat. Îți doresc să înveți să trăiești cu alegerile tale.”

Am șters conversația și am pus telefonul pe masă.

Nu tremuram.

În sertarul de sus păstrasem agrafa mea din sidef crem, cea în formă de frunză, pe care o purtasem în ziua petrecerii. La început mă apăsa tâmpla ori de câte ori o foloseam. Acum o prinsesem de un șnur subțire și o agățasem lângă oglindă.

Nu mai era semnul unei femei care încerca să pară puternică.

Era amintirea zilei în care am încetat să-i cer voie altcuiva să fiu.

În dimineața următoare, am prins agrafa în păr, l-am luat pe Matei de mână și am ieșit în ninsoare.

Frunza de sidef a prins lumina.

Și nu s-a mai întors la nimeni.