Soțul meu m-a lăsat acasă pentru amanta lui la gala companiei, dar când i-am rostit numele tatălui, zâmbetul lui a dispărut

În clipa în care ușa s-a închis după soțul meu și femeia lui, am înțeles că acea casă nu mai fusese niciodată a mea.

Era ora 19:40, iar în hol mirosea a ceară de mobilă și a parfum scump. Țineam în mâini poșeta neagră cu închizătoarea ruginită, singurul lucru pe care îl mai păstrasem din viața de dinaintea căsătoriei. Rochia bleumarin, cumpărată cu trei ani înainte, avea mânecile ușor tocite, dar eu încă încercasem să o fac să pară elegantă.

Andrei nici măcar nu se uitase la mine.

— În rochia asta mă vei face de râs, spusese el, în fața Galinei.

— Nu merg pentru tine, Andrei. Merg pentru că sunt soția ta.

El râsese scurt.

— Tocmai asta e problema. În seara asta am nevoie de cineva care să nu pară că a ieșit dintr-un album de familie.

Natalia stătea lângă el, cu un colier de diamante la gât și cu mâna sprijinită pe brațul lui. Pietrele îi străluceau la fiecare mișcare. Galina ținea tava cu pahare în dreptul pieptului, iar eu vedeam cum degetele ei tremurau.

— Andrei, poate doamna Olena ar trebui să vină totuși, a spus ea încet.

— Nu te-a întrebat nimeni, Galina, a răspuns el.

Natalia și-a înclinat capul.

— Dragă, nu te supăra. Gala aceea este pentru investitori, nu pentru… familie.

A rostit ultimul cuvânt ca pe o insultă.

Am coborât ultima treaptă și m-am oprit lângă oglinda înaltă din hol. În reflexie, păream mai mică decât eram. Umerii îmi erau drepți, dar înăuntru simțeam ceva cum se rupea, încet și fără zgomot.

— Nu trebuie să-ți fie rușine cu mine, am spus.

Andrei și-a încheiat butonul de la manșetă.

— Nu transforma o observație într-o scenă.

— O observație? Ai spus că te voi face de râs.

— Pentru că este adevărat.

Natalia a zâmbit, apoi i-a șoptit ceva la ureche. El a râs cu voce joasă. Era râsul pe care îl așteptasem trei ani, râsul pe care nu îl mai primisem nici când îi pregăteam discursurile până la două dimineața.

Când au ieșit, Natalia s-a întors spre mine.

— Să nu ne aștepți, Olena. În seara asta el va fi în sfârșit liber.

Ușa s-a închis.

Am rămas nemișcată până când zgomotul mașinii s-a pierdut pe alee. La 20:03, telefonul meu a vibrat. Era o fotografie trimisă de Natalia: ea în mașină, cu degetele ridicate într-un semn batjocoritor, iar profilul lui Andrei se vedea în geam.

Sub fotografie scria: „Astăzi va fi numai al meu.”

Mi-am dus mâna la gură, dar nu am plâns.

La 20:11, am urcat în dormitor și am deschis sertarul cel mai de jos al măsuței de toaletă. Sub o eșarfă împăturită se afla o cutie mică din catifea roșie, cu marginile roase de timp. Înăuntru păstrasem, timp de trei ani, o cartelă telefonică pe care exista un singur număr.

Numărul tatălui meu.

Nu îl mai sunasem de când mă căsătorisem cu Andrei. Îi promisesem că îmi voi construi singură viața și că nu voi folosi niciodată numele lui pentru a obține ceva.

Dar în acea seară nu mai ceream nimic.

Voiam să mă întorc acasă.

Am introdus cartela în telefon, am apăsat numărul și am ascultat primul semnal. La al doilea, am auzit un scaun mișcându-se. La al treilea, tatăl meu a răspuns.

— Olena?

Am închis ochii.

— Tată, am nevoie să vii după mine.

A urmat o tăcere grea. Apoi vocea lui s-a schimbat.

— Ce ți-a făcut?

În clipa aceea, jos, s-a auzit cheia în broască. Cineva se întorsese. Am privit spre ușă, iar mâna mea a rămas suspendată deasupra sertarului deschis…

PARTEA 2

…Mâna mea a rămas suspendată deasupra sertarului, în timp ce cheia se răsucea încet în broască.

— Olena? a întrebat tata. Cine este acolo?

— Nu știu.

Am închis apelul și am strecurat telefonul sub pernă. La 20:18, ușa de la parter s-a deschis, dar nu era Andrei. Era Pavel, șoferul lui, ud până la umeri și cu o mapă maro lipită de piept.

A urcat două trepte, apoi m-a văzut.

— Doamna Olena, trebuie să vorbim cu dumneavoastră.

— De ce ai venit singur?

Pavel s-a uitat spre hol.

— Domnul Andrei mi-a spus să duc mapa la birou. Dar apoi m-a sunat domnul Mircea, directorul financiar, și mi-a cerut să nu o predau nimănui.

— Ce este în ea?

— Nu știu. Și nu vreau să știu.

Am luat mapa. Capsele metalice erau reci, iar pe margine se vedea o pată de cerneală albastră. Când am deschis-o, am găsit copii după contracte, facturi și extrase bancare. Nu am apucat să citesc decât numele unei firme necunoscute, „Nordis Consult”, înainte ca Pavel să-mi smulgă documentele din mână.

— Doamnă, dacă află că le-ați văzut, o să spună că le-ați furat.

— Cine?

Pavel a înghițit în sec.

— Domnul Andrei.

La 20:27, tata m-a sunat din nou. De data aceasta am răspuns.

— Sunt la douăzeci de minute de casa lui Andrei, a spus el. Am trimis deja oameni să verifice conturile companiei. Olena, ascultă-mă cu atenție: nu semna nimic și nu pleca singură.

— De ce vorbești despre conturi?

— Pentru că, în urmă cu o lună, am primit o notificare ciudată. O societate controlată de Andrei a încercat să cumpere un pachet important de acțiuni de la noi, prin intermediari.

Mi s-a făcut frig.

— Poate fi o simplă investiție.

— Nu, fata mea. Firma aceea a fost înființată după căsătoria voastră, iar banii au plecat din compania lui.

Am privit mapa.

— Tata, cred că am documentele aici.

În acel moment, poarta s-a deschis. Farurile mașinii lui Andrei au tăiat întunericul, iar Natalia a coborât prima, ținându-și pantofii cu toc într-o mână. La gala companiei, ceva se întâmplase.

Andrei a intrat în hol cu fața încordată.

— Unde este mapa?

Pavel a făcut un pas înapoi.

— Nu știu despre ce vorbiți.

— Nu te-am întrebat pe tine.

Andrei s-a apropiat de mine. Mirosul de alcool și fum îi venea din haină.

— Dă-mi documentele.

— De ce?

— Pentru că sunt ale companiei.

— Atunci de ce te temi să le văd?

Natalia a închis ușa și și-a aranjat colierul.

— Olena, nu înțelegi lucrurile acestea. Andrei a avut o seară grea și nu are nevoie de isteria ta.

— Eu nu sunt isterică.

— Nu încă, a spus el.

Am simțit telefonul vibrând în buzunar. Tata îmi trimisese un mesaj: „Nu deschide mapa în fața lor. Așteaptă-mă.”

Dar Andrei mi-a prins încheietura.

— Îți cer pentru ultima dată. Dă-mi-o.

— Lasă-mă.

— Ai uitat cine plătește casa asta?

Am râs fără să vreau.

— Nu. Tu ai uitat cine a garantat primul tău împrumut.

Fața lui s-a schimbat pentru o clipă.

Natalia a făcut un pas spre mine.

— Ce ai spus?

— Ai auzit.

Andrei mi-a dat drumul, dar privirea lui devenise rece.

— Ai început să-l suni pe tatăl tău? După trei ani în care te-ai prefăcut că ești independentă?

— Nu m-am prefăcut niciodată.

— Atunci dovedește-o și pleacă fără nimic.

Din stradă s-a auzit un claxon scurt. O mașină neagră se oprise în fața porții. Apoi încă una.

Pavel a șoptit:

— A venit.

Andrei s-a întors spre fereastră, iar culoarea i s-a retras din obraji. Tata a intrat în curte împreună cu doi bărbați în costume întunecate. Nu părea un om venit să-și ia fiica. Părea un om care venise să oprească o catastrofă.

La 20:46, ușa s-a deschis și Nicolae Levchenko a pășit în hol. S-a uitat mai întâi la mine, apoi la mâna lui Andrei, care încă tremura lângă buzunar.

— Olena, a spus el, vino lângă mine.

Am făcut un pas.

Atunci telefonul lui Andrei a sunat. A privit ecranul, a răspuns și a ascultat în tăcere. După câteva secunde, a șoptit:

— Nu. Nu se poate.

Tata mi-a luat mapa, a deschis-o și a scos o singură filă. A citit-o, apoi a ridicat ochii spre Andrei.

— Fiule, cine ți-a spus că soția mea nu va afla niciodată?…

PARTEA 3

…— Fiule, cine ți-a spus că soția mea nu va afla niciodată? a întrebat tata.

În hol s-a lăsat o tăcere atât de adâncă, încât am auzit picăturile de ploaie lovind copertina de la intrare.

Andrei a încercat să zâmbească.

— Nicolae, nu știu despre ce vorbești.

— Atunci privește.

Tata a întins fila spre el. Era o confirmare bancară, cu ștampila unei instituții financiare și cu semnătura lui Andrei. În partea de jos apărea transferul a optsprezece milioane de euro din contul companiei către „Nordis Consult”. Beneficiarul real era Natalia Krawczuk.

Natalia a făcut un pas înapoi.

— Eu nu am semnat nimic.

— Nu era nevoie, a răspuns tata. Firma este pe numele fratelui dumneavoastră, dar contul de retragere este controlat de dumneavoastră.

— Minte! a strigat ea.

Tata a scos din mapă încă două foi.

— Avem copii legalizate ale contractelor și înregistrarea discuției dintre dumneavoastră și Andrei, făcută la întâlnirea de ieri. Ați vorbit despre vânzarea terenului companiei și despre plecarea în străinătate imediat după gală.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

— Andrei, ai vrut să vinzi compania?

El s-a întors spre mine.

— Am vrut să protejez ceea ce am construit.

— Ai transferat banii către ea.

— Natalia mă susținea când tu nu făceai decât să te ascunzi în spatele tatălui tău.

— M-am ascuns pentru că mi-ai cerut să nu-mi folosesc numele.

— Și acum îl folosești ca să mă distrugi?

— Nu. Tu ai făcut asta singur.

Natalia a început să plângă, dar lacrimile ei nu mai păreau convingătoare.

— Andrei, spune-le că nu ai promis că vei pleca cu mine.

El a privit-o.

— Taci.

— Ai spus că după gală vom cumpăra casa de lângă lac.

— Am spus să taci!

Tata a apăsat un buton pe telefon. Din difuzor s-a auzit vocea lui Andrei, limpede, înregistrată într-o cameră de hotel.

„Olena nu va bănui nimic. A fost atât de ocupată să joace rolul soției perfecte, încât nici nu a observat că firma este deja a noastră.”

Apoi vocea Nataliei:

„După ce semnează împuternicirea, nu mai are drepturi.”

Telefonul a tăcut.

Andrei a devenit alb.

Eu nu m-am mișcat. Înregistrarea mă durea mai tare decât jignirile din hol, pentru că îmi arăta cât de mult timp fusesem tratată ca un obstacol.

— Împuternicirea? am întrebat.

Tata mi-a întins ultima pagină. Era un document pregătit pentru a doua zi, cu o semnătură falsificată în josul paginii.

— Voiau să-ți preia acțiunile și să folosească averea familiei tale drept garanție pentru vânzare.

Andrei și-a trecut mâna peste față.

— Nu s-a întâmplat nimic încă.

— S-a întâmplat totul, am spus.

În acel moment, telefonul tatălui meu a vibrat. S-a uitat la ecran, iar expresia i s-a schimbat.

— Ce este? am întrebat.

— Nu știu încă.

A răspuns. A ascultat câteva secunde, apoi s-a întors spre mine.

— Poliția financiară a primit un dosar anonim în care ești acuzată că ai delapidat compania lui Andrei.

Andrei a ridicat capul.

— Eu nu am făcut plângerea.

— Poate că nu tu, a spus tata. Dar cineva a folosit parola ta veche și accesul la calculatorul tău.

Mi-am amintit de laptopul din birou, pe care Andrei îl luase cu o săptămână înainte, spunând că are nevoie să verifice niște prezentări.

Deodată, sirenele s-au auzit la capătul străzii.

Natalia a șoptit:

— Trebuie să plecăm.

Tata a privit spre ușă.

— Nu. Acum nimeni nu mai pleacă.

Dar telefonul meu a vibrat înainte ca mașinile să oprească. Era un mesaj de la un număr necunoscut: „Dacă vrei să afli cine a trimis dosarul, vino singură la clinica Sfântul Luca. Ai treizeci de minute.”

Sub mesaj era o fotografie cu mine, făcută în acea după-amiază, când intram în biroul lui Andrei…