PARTEA 4

…

Am rămas în mijlocul curții, sub ploaia rece, cu Maxim lipit de mine și cu pătura paramedicului pe umeri. În spatele nostru, casa părea încă întreagă, dar geamurile tremurau din cauza gazului acumulat în camera centralei.

— Cine este femeia? am întrebat.

Polițistul a închis telefonul și s-a uitat la Andrei.

— Avocata dumneavoastră, doamnă. O cheamă Irina Pavel.

Andrei a făcut un pas înainte, dar cătușele l-au oprit.

— Elena, nu o asculta. Ea vrea doar bani.

— Nu am vorbit niciodată cu ea, am răspuns.

Irina m-a sunat după zece minute, dintr-o mașină oprită la câteva străzi distanță. Vocea ei era clară, tăioasă.

— Am primit o cutie de la un curier. Înăuntru erau copiile registrelor atelierului și o înregistrare audio. Andrei mi le trimisese cu două zile în urmă.

— El?

— Da. Probabil voia să aibă o rezervă, în cazul în care Sorin îl trăda. A uitat că uneori oamenii își pregătesc singuri mărturia.

Andrei a început să strige din curte.

— Nu am trimis nimic! Elena, spune-le că nu știi femeia asta!

Irina a tăcut o clipă, apoi a spus:

— Porniți înregistrarea de pe telefonul meu.

Polițistul a pus difuzorul aproape de Andrei. S-a auzit propria lui voce, înregistrată într-o cameră întunecată.

— Elena nu bănuiește nimic. După ce se termină, casa ia foc, iar eu declar că eram la atelier.

Andrei a încremenit.

— Nu, a șoptit el.

Înregistrarea a continuat.

— Sorin se va ocupa de mâncare. Eu doar trebuie să mă asigur că băiatul termină tot din farfurie.

Maxim și-a ascuns fața în haina mea.

Andrei asculta ca un străin. Își auzea propriile cuvinte, fiecare pauză, fiecare râs scurt. Când vocea lui a spus „copilul”, a închis ochii.

— Opriți asta, a murmurat.

— De ce? a întrebat polițistul. Nu vă recunoașteți vocea?

Andrei a început să plângă. Nu pentru mine. Nu pentru Maxim. Plângea pentru că își pierduse controlul asupra poveștii.

Pompierii au intrat în casă cu măști. Au găsit temporizatorul ascuns într-o cutie de carton, lângă boiler. Dispozitivul era legat de o valvă improvizată, iar sub el se afla un prosop înmuiat în benzină.

CITEȘTE ȘI: Mi-am prefăcut plecarea în Canada ca să-mi protejez fiicele, iar când am intrat în sufragerie, logodnica mea a amuțit

Dacă am fi rămas înăuntru încă zece minute, nu ar fi existat doar otrava.

Ar fi existat un incendiu.

În aceeași noapte, la spital, medicul ne-a ținut sub observație. Maxim dormea într-un pat îngust, cu o perfuzie prinsă de mână. Eu stăteam lângă el și priveam lumina verde a aparatului de monitorizare.

— Mamă, o să ne mai întoarcem acasă? m-a întrebat fără să deschidă ochii.

— Nu în casa aceea.

— Atunci unde?

Mi-am pus mâna peste a lui.

— Unde nu trebuie să ne prefacem că dormim ca să rămânem în viață.

A doua zi, avocatul lui Andrei a venit la spital. Avea un costum bleumarin și o servietă îngustă. S-a așezat în fața mea fără să mă privească prea mult.

— Soțul dumneavoastră vrea să își retragă declarația și să coopereze.

— De ce?

— Pentru o înțelegere mai blândă.

— Nu sunt judecătorul lui.

Avocatul a deschis servieta.

— Vrea să vă lase casa și atelierul.

Am simțit pentru prima dată ceva neașteptat. Nu bucurie. Nu răzbunare. Doar o oboseală adâncă.

— Atelierul este cumpărat cu bani furați de la oameni. Casa este locul în care a încercat să ne omoare. Nu vreau nimic de la el care să mă oblige să-mi amintesc asta în fiecare dimineață.

— Atunci ce doriți?

— Să nu mai poată ajunge la fiul meu.

Am plecat din spital trei zile mai târziu. Înainte să închid ușa casei, am intrat singură în bucătărie. Pompierii aerisiseră încăperea, dar mirosul de gaz și detergent rămăsese în pereți.

Pe podea era farfuria albastră.

Nu se spărsese. Avea doar o dungă albă pe margine, acolo unde obiectul învelit o lovise când Andrei îl scăpase.

Am luat-o și am pus-o într-o cutie. Nu pentru a păstra frica, ci pentru a-mi aminti că observasem detaliul care ne salvase. Farfuria mă făcuse să înțeleg că mâncarea nu era doar mâncare. Punga ascunsă, telefonul vechi, camera din bibliotecă — fiecare lucru mic devenise o ușă spre viață.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — Fostul meu iubit m-a umilit la logodna lui, dar când un necunoscut m-a sărutat, zâmbetul lui a dispărut

Am închiriat un apartament într-un oraș de lângă munți. Era mic, cu ferestre spre o curte plină de meri. În prima săptămână am dormit cu lumina aprinsă.

În a doua săptămână am început să dorm cu ușa descuiată.

În a treia, Maxim a desenat o casă cu două ferestre galbene și un soare mare deasupra acoperișului.

— Asta este casa noastră nouă, mi-a spus.

— Cine locuiește în ea?

— Noi. Și nimeni care ne face rău.

Am găsit de lucru la o mică firmă de contabilitate. Îmi plăcea să verific cifrele, să așez facturile în dosare și să știu că fiecare sumă avea un loc. Seara, mergeam cu Maxim până la brutăria de la colț. El își alegea un corn cu mac, iar eu cumpăram pâine caldă.

Nu mai lăsam niciodată mâncarea nesupravegheată.

Dar, încet, am încetat și să mă tem de fiecare farfurie.

Procesul a început după câteva luni. Înregistrarea din birou, analiza alimentelor, camera ascunsă, cartela de memorie și mărturia lui Sorin au fost suficiente. Sorin a primit o pedeapsă pentru colaborare, dar a recunoscut totul. Andrei a fost condamnat pentru tentativă de omor, fraudă și incendiere.

Nu am mers la fiecare ședință.

Uneori, victoria înseamnă să nu mai stai în aceeași încăpere cu omul care ți-a cerut să-i înțelegi cruzimea.

Într-o dimineață de noiembrie, când primul îngheț acoperise iarba, am primit un mesaj de la Andrei.

„Știu că nu merit să-mi răspunzi. Dar vreau să știi că am făcut totul pentru că eram speriat.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Frica explică multe. Nu justifică otrava pusă în farfuria copilului tău.”

A mai trimis un mesaj.

„Pot să fiu tată pentru Maxim?”

M-am uitat spre camera lui. Pe birou, desenul cu casa și soarele era prins cu o agrafă roșie. Maxim își făcea temele și fredona încet.

Am scris un singur răspuns:

„Maxim va avea liniște. Restul îl va hotărî legea.”