Soțul meu a promis să mă arunce în mare pentru bani, iar când am apărut pe coridor, socrul meu a amuțit

Când l-am auzit pe soțul meu promițând că mă va arunca în mare pentru trei sute de milioane, mi-am ținut respirația și m-am lipit de balustrada rece.

Era a treia zi a croazierei noastre de nuntă, iar iahtul tatălui meu tăia apa turcoaz din apropierea Antilelor. În cabina de la nivelul inferior, cineva râdea și ciocnea pahare. Vântul mirosea a sare, lemn lustruit și parfumul dulce al soacrei mele, Faia.

Eu mă întorsesem după medicamente.

De două zile aveam amețeli, degete amorțite și o somnolență care mă doborâse după fiecare cină. Filip îmi aducea în fiecare seară două comprimate albe.

— E doar rău de mare, iubito, îmi spunea el. Medicul de la bord a spus că o să treacă.

Îl crezusem. Îl crezusem pentru că, la nuntă, îmi ținuse mâna atât de strâns, încât mi se păruse că îi era teamă să nu mă piardă.

Acum, cu palma apăsată pe balustrada de alamă, l-am auzit pe tatăl lui.

— Cum stăm cu doza, Filip?

— Două comprimate în fiecare seară. Și am pus puțin și în supa de la prânz, răspunse soțul meu, fără urmă de emoție. Până la miezul nopții nici nu va mai putea deschide ochii.

Mi s-a strâns stomacul.

Faia a chicotit încet.

— Deci în seara asta?

— În seara asta. După miezul nopții vine furtuna. Echipajul se va retrage înăuntru, eu o duc pe puntea din spate și spun că are nevoie de aer. O împing o singură dată. Marea face restul.

Mi-am dus mâna la gură ca să nu scot niciun sunet.

— Iar banii? întrebă tatăl lui.

Filip a râs.

— A semnat procura înainte de nuntă. După ce va fi declarată dispărută, cele trei sute de milioane ajung în conturile noastre.

În acel moment am înțeles de ce mă rugase să semnez atâtea acte, de ce îmi spusese că sunt simple formalități pentru administrarea averii.

Apoi a venit lovitura adevărată.

— Părinții Elinei pleacă săptămâna viitoare în munți, continuă Filip. Oamenii mei vor face frânele să cedeze pe serpentină. Toată familia Storoșuc va dispărea aproape în același timp.

Am simțit cum mi se înmoaie genunchii.

Tatăl meu mă avertizase întotdeauna că averea atrage oameni care știu să joace rolul iubirii. Eu râsesem și îl numisem paranoic.

La ora douăzeci și trei și cincizeci, m-am întors în cabină și am ascuns comprimatele într-un șervețel. Când Filip a intrat, i-am zâmbit.

— Te simți mai bine?

— Puțin.

M-a mângâiat pe obraz.

— După miezul nopții ieșim la aer. O să-ți prindă bine.

Am dat din cap, deși înăuntrul meu totul înghețase.

După ce a plecat, am observat prin ușa întredeschisă o mapă roșie de urgență lângă camera căpitanului. Deasupra ei, o cameră mică era îndreptată spre puntea din spate.

M-am ridicat cu greu și am ajuns acolo, ținându-mă de perete. În registrul rondurilor am găsit o notă de la ora douăzeci și trei și patruzeci: camerele de pe puntea din spate urmau să fie oprite la cererea proprietarului.

Dar proprietarul era tatăl meu.

Am fotografiat pagina, apoi am deschis mapa. Înăuntru erau codurile de comunicație, lista echipajului și un telefon prin satelit. Am format numărul tatălui meu, însă înainte ca apelul să se conecteze, în spatele meu s-a auzit o încuietoare.

— Ți-am spus că ești mai isteață decât pari, zise socrul meu.

M-am întors. Andrei stătea în prag, iar Faia ținea în mână brățara pe care o lăsasem în cabină.

— Filip va fi foarte dezamăgit, șopti ea.

De pe punte s-au auzit pași. Soțul meu venea spre noi.

Andrei întinse mâna către mapa deschisă și spuse…

PARTEA 2

Andrei a întins mâna spre mapă, dar înainte să o atingă, am apăsat butonul telefonului prin satelit.

Un sunet scurt a tăiat coridorul.

Faia a tresărit.

— Ce ai făcut? întrebă ea.

— Am cerut ajutor, am răspuns, încercând să-mi țin vocea nemișcată.

Andrei a zâmbit, dar în ochii lui nu mai era blândețea prefăcută de la nuntă.

— În ape internaționale? Până ajunge cineva la noi, vei fi deja în mare.

Am făcut un pas înapoi. Sub talpa mea, podeaua vibra din cauza motoarelor. În mâna mea strângeam brățara subțire de aur pe care Faia o luase din cabină. Era rece și tăioasă la margine, iar muchia aceea m-a ajutat să rămân lucidă.

Filip a apărut la capătul coridorului.

— Elina, de ce ai plecat din cabină?

Vocea lui era calmă. Aproape tandră.

— M-am rătăcit, am spus.

— Nu ne minți, interveni Andrei. A văzut registrul.

Filip s-a uitat la tatăl lui, apoi la telefonul din mâna mea.

Pentru prima dată, chipul lui perfect s-a crăpat.

— Dă-mi telefonul, Elina.

— Aproape ai spus exact același lucru când m-ai rugat să semnez procura.

Faia a făcut un pas înainte.

— Draga mea, ești bolnavă. Nu știi ce spui.

— Atunci de ce ai brățara mea?

Ea a privit obiectul din palmă, de parcă abia atunci și-ar fi amintit că îl ține.

Dinspre salon s-a auzit sirena scurtă a unei alarme. Nu era alarma generală, ci semnalul discret folosit de echipaj pentru o breșă în sistemul de securitate.

Filip a înjurat în șoaptă.

— Cineva a primit mesajul, am spus.

— Nu, zise el. Nu ai apucat să-l trimiți.

— Ba da.

Am mințit. Mesajul nu plecase. Dar el nu trebuia să știe.

Căpitanul Pavel Nistor a apărut la scările de sus împreună cu mecanicul navei și cu o femeie din echipaj. În mâna lui ținea o lanternă grea, cu mânerul zgâriat.

— Domnișoară Storoșuc, veniți în spatele meu, spuse el.

Filip a râs amar.

— Căpitane, aceasta este o problemă de familie.

— Nu când oamenii dumneavoastră au cerut oprirea camerelor și au umblat la dulapul medical.

Andrei a devenit palid.

— Ai verificat dulapul?

— Am verificat totul după ce asistenta mi-a spus că doamna Storoșuc prezintă simptome neobișnuite.

Mi-am simțit inima lovind în coaste.

— Comprimatele au fost analizate?

Căpitanul a privit spre Filip.

— Primul comprimat, da. Conținea un sedativ puternic, eliberat doar pe bază de rețetă. Al doilea este încă în șervețelul din cabina dumneavoastră.

Faia a șuierat:

— Nu puteți acuza un membru al familiei proprietarului.

— Nu acuz pe nimeni, răspunse Pavel. Colectez dovezi.

Filip s-a repezit spre mine. M-am ferit, iar el s-a lovit cu umărul de perete. Brățara mi-a căzut, sunând pe podeaua de lemn.

În aceeași clipă, luminile au pâlpâit.

Din difuzor s-a auzit vocea tehnicianului:

— Căpitane, avem o transmisie înregistrată pe canalul de urgență. A fost trimisă automat către biroul domnului Storoșuc.

Am încremenit.

Tatăl meu nu primise doar apelul meu. Primise și ceva ce nu știam că iahtul înregistrase.

Pavel a ridicat privirea către mine.

— Doamnă Storoșuc, trebuie să vă spun ceva înainte să ascultați mesajul. Tatăl dumneavoastră mi-a lăsat instrucțiuni precise pentru această situație.

— Ce fel de instrucțiuni?

Căpitanul a deschis mapa roșie și a scos un plic sigilat cu însemnul companiei familiei mele.

— Să nu vă las singură nici măcar o clipă în timpul acestei croaziere. Pentru că el bănuia că soțul dumneavoastră pregătește ceva.

Filip a făcut un pas spre ușă.

Atunci, din difuzor, s-a auzit vocea mea înregistrată, tremurând, apoi vocea lui, limpede și rece:

— După miezul nopții o duc pe puntea din spate…

Filip s-a întors brusc către căpitan.

— Opriți imediat înregistrarea!

Pavel a privit către tehnician.

— Redă și restul.

Iar când vocea lui Filip a rostit numele părinților mei, telefonul prin satelit a început să sune din nou…

PARTEA 3

Telefonul a sunat de trei ori înainte ca Pavel să răspundă.

— Pavel Nistor la bordul vasului Aurora.

Am auzit vocea tatălui meu, răgușită și tăiată de interferențe.

— Elina este cu tine?

— Da.

— Atunci pune difuzorul. Vreau să audă toți.

Căpitanul a apăsat butonul. În coridorul îngust, vocea tatălui meu a devenit limpede.

— Fiica mea, dacă auzi asta, înseamnă că suspiciunile mele au fost întemeiate. Procura semnată de tine nu transferă averea către Filip. Este o capcană juridică. Am introdus în document o condiție: orice beneficiu încetează dacă soțul este implicat în dispariția ta sau dacă procura este obținută prin fraudă.

Filip a albit.

— Nu puteți face asta, șopti el.

— Ba am făcut-o deja, răspunse tatăl meu. Iar înregistrarea conversației voastre este transmisă simultan către avocatul familiei și autoritățile maritime.

Andrei a încercat să smulgă telefonul de la Pavel.

Mecanicul l-a prins de încheietură.

— Nu te mișca.

— Nu înțelegeți nimic! strigă Andrei. Ea ne-a provocat. A vrut să ne distrugă!

— Eu? am întrebat.

Vocea mea suna străin de calmă.

Pavel a pus înregistrarea de la început. S-au auzit paharele, râsul lui Faia și vocea lui Filip.

— Două comprimate în fiecare seară… după miezul nopții o împing… marea face restul…

Faia a început să plângă.

— Nu trebuia să fie așa, repetă ea. Noi voiam doar banii.

Filip s-a întors spre ea.

— Taci!

Înregistrarea a continuat.

— Părinții Elinei vor dispărea pe serpentină.

În liniștea care a urmat, am simțit că mă prăbușesc în interior. Nu pentru mine. Pentru imaginea tatălui meu și a mamei mele conducând liniștiți spre munți, fără să știe că cineva le pregătise moartea.

— Când pleacă? am întrebat.

Tatăl meu a răspuns imediat:

— Mâine dimineață. Dar am schimbat traseul și mașina acum două ore. Oamenii care îi urmăreau au fost deja opriți.

Am închis ochii. Aerul mirosea a metal și sare.

— De ce nu mi-ai spus nimic?

— Pentru că nu știam dacă Filip lucrează singur și pentru că voiam să am dovada înainte să-l confruntăm. Îmi pare rău că te-am lăsat să porți această povară.

Filip a făcut un pas spre mine.

— Elina, ascultă-mă. Am fost speriat. Tatăl meu m-a împins în asta. Eu te iubesc.

Am privit mâna lui, cea care îmi mângâiase obrazul cu câteva minute înainte.

— Iubirea nu pregătește o cădere în mare.

Pavel a scos din mapă un al doilea document.

— Mai există ceva. Analiza preliminară arată că sedativul provine din cabinetul medical, dar cheia dulapului a fost folosită cu un card de acces emis pe numele lui Filip.

— E fals, spuse el.

— Atunci vei avea ocazia să explici în fața anchetatorilor.

Pe punte s-au aprins luminile de apropiere ale unei nave de patrulare. Sirena ei a tăiat noaptea.

Faia s-a sprijinit de perete. Andrei a încetat să se mai zbată. Filip m-a privit ca și cum abia atunci înțelegea că nu mai putea să-mi schimbe povestea cu o simplă atingere.

— Elina, te rog. Nu mă lăsa singur.

Am simțit milă. Nu pentru bărbatul care voise să mă ucidă, ci pentru femeia care fusesem cândva și care încă spera să nu fi greșit alegându-l.

Când autoritățile au intrat la bord, Pavel mi-a șoptit că mai există un nume în lista complicilor.

— Cine? am întrebat.

El mi-a întins un telefon recuperat din cabina lui Filip.

Pe ecran era un mesaj trimis cu puțin timp înainte de plecarea noastră:

„Dacă planul de pe iaht eșuează, începeți cu mama ei.”

Sub mesaj se afla numărul unei persoane pe care o cunoșteam prea bine.

Era numărul avocatului familiei mele…