PARTEA 4 — M-am întors mai devreme din spital și am găsit o cină pregătită pentru altcineva, iar zâmbetul soțului meu a dispărut brusc

PARTEA 4

Înregistrarea nu se oprise când Mihai coborâse din mașină.

Telefonul meu rămăsese pe bancheta din spate, cu microfonul pornit din greșeală după ce îl căutasem în geantă. Nu se auzea totul limpede, dar se auzea destul.

Vocea lui Andrei.

Vocea femeii din apartament.

Și, mai târziu, vocea unui bărbat care intrase în salonul meu de la spital.

— Dacă mâine apare în sistem ca decedată, a spus acel bărbat, nimeni nu va mai întreba de externare.

— Actele sunt pregătite? întrebase Andrei.

— Sunt. Dar costă mai mult decât am stabilit.

Polițista a oprit înregistrarea și s-a uitat la Andrei.

— Îl cunoașteți pe acest bărbat?

Andrei a tăcut.

— Îl cunoașteți? a repetat ea.

— Nu știu cine este.

— Atunci de ce vorbește despre dumneavoastră?

N-a mai răspuns.

În aceeași noapte, polițiștii au dus-o pe Galina într-o cameră separată. Sorina a rămas lângă mine, cu mâna pe umărul meu, în timp ce ambulanța mă transporta la spital pentru un control.

Andrei a încercat să mă urmeze până la poartă.

— Natalia, ascultă-mă! Nu a fost ceea ce crezi!

M-am întors.

— Am auzit totul.

— Femeia aceea nu însemna nimic.

— Nu vorbesc despre ea.

— Te rog. Putem repara.

— Nu, Andrei. Ai pregătit înlocuirea mea.

Fața lui s-a golit de culoare.

— Am fost speriat.

— Nu. Ai fost hotărât.

Sorina l-a oprit când a încercat să se apropie.

— Nu mai aveți voie să luați legătura cu clienta mea.

— Este soția mea!

— Tocmai de aceea, nu o mai puteți trata ca pe o proprietate.

A doua zi, medicii au confirmat că în ceai se afla un sedativ puternic, iar seringa conținea aceeași substanță în concentrație mult mai mare. Nu apucaseră să mi-o injecteze.

Mi-am imaginat ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi băut ceaiul fără să-mi pun întrebări.

Aș fi adormit.

Ei ar fi sunat la spital.

În fișa mea, moartea ar fi fost deja pregătită.

După trei zile, Andrei și Galina au fost confruntați cu înregistrarea completă. Întâlnirea a avut loc într-o sală mică a secției de poliție, cu un magnetofon negru pe masă și un geam acoperit de jaluzele.

Andrei stătea cu mâinile împreunate. Galina privea podeaua.

Ofițerul a apăsat butonul.

— Când adevărata Natalia va muri, tu vei primi numele ei, apartamentul și pe mine.

Vocea lui Andrei a umplut încăperea.

Apoi s-a auzit râsul femeii din rochia mea.

Andrei a închis ochii.

— Oprește, a șoptit el.

— Ai spus-o singur, i-a răspuns ofițerul.

— Eram beat.

— La următoarea înregistrare nu erai.

A pornit alt fragment.

— Apartamentul trebuie pus la vânzare mâine.

Galina și-a acoperit fața.

— Și dacă se trezește? se auzea vocea ei.

— Nu se va trezi.

Am simțit o durere mai adâncă decât cea din abdomen. Nu pentru că îi auzeam, ci pentru că vocea lui Andrei îmi era atât de familiară. O recunoșteam după fiecare pauză, după felul în care își dregea gâtul înainte să mintă.

— Spune ceva, am cerut.

A ridicat privirea spre mine.

— Natalia…

— Nu-mi spune numele ca și cum încă îți aparțin.

— Te-am iubit.

— Poate. Dar ai iubit mai mult ceea ce credeai că vei primi după ce nu voi mai exista.

Avocata lui a venit în acea după-amiază și a cerut să discute singură cu el. După numai douăzeci de minute, a ieșit din încăpere.

— Nu mai pot continua să vă reprezint dacă insistați să negați dovezile, i-a spus.

Andrei a rămas singur pe coridor.

În zilele următoare, poliția a identificat bărbatul din spital. Era un angajat de la arhivă, plătit de Andrei prin două transferuri mici și o societate fictivă. Femeia din apartament se numea Mirela. Nu știa toate detaliile planului, dar știa că trebuia să poarte hainele mele și să semneze anumite acte.

Niciuna dintre minciuni nu mai putea fi ascunsă.

Cu toate acestea, în noaptea de după audiere, telefonul meu a sunat.

Era Andrei, din arest.

Sorina m-a întrebat dacă vreau să răspund.

Am apăsat butonul.

— Natalia, trebuie să mă asculți.

— Te ascult.

— Mama mea este bolnavă. Mirela m-a folosit. Eu nu am vrut să ajungem atât de departe.

— Ai spus că nu mă voi trezi.

— Eram disperat.

— Ai spus că numele meu va fi al ei.

A tăcut.

— Vindeam apartamentul, dar voiam să începem o viață nouă.

— O viață nouă nu începe cu moartea altui om.

— Încă te iubesc.

Am închis ochii. O parte din mine așteptase ani întregi să audă acele cuvinte. Acum nu mai aveau unde să ajungă.

— Eu nu te mai pot salva de consecințele alegerilor tale, i-am spus.

— Natalia, te rog!

Am închis telefonul.

Procesul a început după câteva luni. Nu am mers la fiecare termen. Nu aveam nevoie să-l văd pedepsit ca să înțeleg că scăpasem. Dovezile au fost clare: falsificarea documentelor, tentativa de a-mi administra substanțe, mituirea angajatului spitalului și pregătirea unei identități false.

Andrei a primit o condamnare lungă. Galina a primit o pedeapsă mai mică după ce a recunoscut totul și a predat mesajele dintre ei. Mirela a mărturisit pentru a evita să fie acuzată de complicitate.

Apartamentul a rămas al meu.

Dar, la început, nu am putut să dorm în el.

În dormitor, lumânările se topiseră până la suporturile de metal. Rochia crem dispăruse. Pe masă rămăsese un singur pahar, cu urma rujului femeii care încercase să-mi ia viața.

Am aruncat fața de masă și am deschis toate ferestrele.

Apoi am intrat în camera de oaspeți.

Acolo, într-un sertar, am găsit fotografia de la prima noastră aniversare. Andrei mă ținea de umeri, iar eu zâmbeam spre aparat, cu brățara de ceramică la încheietură și cu mica plăcuță roșie în formă de casă strălucind sub bliț.

Am ținut fotografia în mână câteva minute.

După aceea, am pus-o într-o cutie și am închis capacul.

Nu am ars-o.

Nu mai aveam nevoie să distrug trecutul. Aveam nevoie doar să nu mai locuiesc în el.

Șase luni mai târziu, m-am mutat într-un oraș de lângă mare și am început să lucrez într-o farmacie mică, unde proprietara știa povestea mea, dar nu mă privea cu milă.

Diminețile miroseau a cafea și a sare.

Seara, mergeam pe faleză fără să-mi mai țin mâna peste rană.

Într-o duminică, sora mea, Mara, a venit cu fiul ei, Luca. Copilul avea șapte ani și obișnuia să deseneze case peste tot.

A pus pe masă o foaie colorată.

— Aceasta este casa ta, mi-a spus.

— De ce are două uși?

— Una pentru când vin oamenii buni și una pentru când vrei să pleci.

Am zâmbit.

— Și unde sunt eu?

Luca a arătat un personaj mic, desenat în fața casei.

— Aici. Ai cheile în mână.

În seara aceea am agățat desenul lângă fereastră. Lângă el am pus brățara de ceramică. Plăcuța roșie nu mai însemna teamă.

Însemna că mă întorsesem la mine.

Într-o dimineață de noiembrie, când primul îngheț acoperea balustrada balconului, am primit un plic de la penitenciar. Nu l-am deschis imediat.

Pe spate, Andrei scrisese cu litere tremurate:

„Am înțeles prea târziu ce am pierdut.”

Sorina mă sunase cu câteva minute înainte și mă întrebase dacă vreau să răspund.

— Nu, i-am spus.

— Ești sigură?

— Pentru prima dată, da.

Am rupt plicul în două și l-am aruncat.

Apoi am ieșit pe balcon. Aerul mirosea a mare, iar lumina dimineții se sprijinea pe balustradă ca o mână caldă.

Am atins brățara de ceramică.

Casa roșie de pe încheietura mea nu mai era semnul unei vieți pe care trebuia să o apăr de alții.

Era cheia unei vieți pe care nimeni nu mi-o mai putea lua.

De data aceasta, ușa era a mea.