M-am întors mai devreme din spital și am găsit o cină pregătită pentru altcineva, iar zâmbetul soțului meu a dispărut brusc

Când am auzit că soțul meu pregătea dispariția mea, mi-am acoperit gura cu ambele mâini ca să nu strig.

Era aproape ora opt seara, iar eu stăteam ghemuită pe balcon, cu spatele lipit de peretele rece și cu palma apăsată peste rana care încă mă durea. Cu trei zile înainte, medicii îmi spuseseră că voi mai rămâne internată, însă starea mea se stabilizase neașteptat. Mă întorsesem acasă fără să-l anunț pe Andrei, convinsă că îi voi face o surpriză.

Pe masă ardeau două lumânări. Vinul era turnat în pahare noi, iar lângă farfurii se afla o vază cu lalele albe. La încheietura mea se legăna brățara de ceramică pe care mi-o dăruise mama înainte să moară, cu o mică plăcuță roșie în formă de casă. O purtam mereu când mi-era teamă.

Apoi se deschisese ușa.

Andrei intrase îmbrățișând o femeie pe care nu o mai văzusem niciodată.

Ea purta una dintre rochiile mele crem. Avea părul tuns aproape la fel ca al meu și își făcuse machiajul în stilul pe care îl folosiserăm ani întregi. Nu era copia mea, dar cineva care mă cunoștea doar din fotografii putea să se înșele.

— Pentru câteva zile, totul va fi al tău, îi spusese Andrei, ridicând paharul.

— Documentele originale sunt în apartament?

— În geanta ei. Actul de identitate, cardurile, toate hârtiile medicale. Când se va agrava situația, nimeni nu va pune întrebări.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Și dacă este externată mai devreme? întrebase femeia.

Andrei râsese încet.

— Nu va fi externată. Contactul nostru de la spital știe ce are de făcut.

Nu mai auzeam decât bătăile inimii. Cu o oră înainte, un medic îmi spusese că pot pleca. Acum înțelegeam de ce soțul meu nu răspunsese la niciun mesaj în ultimele zile.

Femeia s-a așezat la masă și și-a trecut degetele peste fața de masă, ca și cum ar fi verificat dacă locul îi aparținea deja.

— După ce va muri, eu voi folosi numele ei?

— Pentru o vreme. Apoi schimbăm totul. Apartamentul se vinde, banii intră în contul nostru, iar tu vei fi Natalia pentru toată lumea care contează.

M-am uitat spre geanta mea, lăsată lângă cuier. Telefonul era acolo. Și actele. La numai câțiva metri.

Dar între mine și ușă se afla bărbatul cu care împărțisem șase ani de viață.

Am făcut un pas înapoi. Mâna mi-a atins balustrada. Balconul vecin era la mai puțin de un metru, însă după operație distanța părea un abis.

— Ce faci? a întrebat femeia.

— Nimic. Mă gândeam la ziua în care vom sărbători, i-a răspuns Andrei.

Atunci am trecut un picior peste balustradă.

Durerea mi-a tăiat respirația, dar nu m-am oprit. M-am prins de gardul balconului vecin, mi-am târât celălalt picior și am căzut în genunchi pe gresie.

Nu m-am uitat înapoi.

Am coborât scările blocului vecin, ținându-mi abdomenul cu o mână și apăsând soneria de la parter cu cealaltă. La ora zece și patruzeci și șapte de minute, am ajuns în fața casei mamei lui Andrei, singura persoană despre care credeam că nu m-ar trăda.

Am ridicat mâna spre sonerie, dar înainte să ating butonul, ușa s-a deschis din interior…

PARTEA 2

În pragul casei stătea Galina, mama lui Andrei, cu un halat albastru închis și cu fața luminată de o lampă galbenă. Când m-a văzut, a dus mâna la piept.

— Natalia! Ce ți s-a întâmplat?

— Nu mă lăsa să plec, am șoptit. Andrei vrea să mă ucidă.

M-a tras înăuntru și a încuiat imediat ușa. În hol mirosea a mentă și a mobilă lustruită. Mi-am lăsat umărul pe perete, încercând să nu leșin.

— Vorbește mai încet, draga mea, mi-a spus ea. Ai venit singură?

— Da. M-am întors mai devreme de la spital. L-am auzit.

— Ai nevoie de odihnă. Ești albă la față.

Nu am avut putere să-i povestesc totul. I-am spus doar despre femeia îmbrăcată în rochia mea și despre planul cu apartamentul. Galina m-a îmbrățișat, iar obrazul ei rece mi s-a lipit de tâmplă.

— Te ajut, Natalia. Îți jur.

În camera fostă a lui Andrei, așternuturile miroseau a detergent și a lavandă. Pe raft se afla o fotografie veche cu el la optsprezece ani, zâmbind lângă aceeași femeie care acum îmi mângâia fruntea.

— Stai aici până dimineață, a spus Galina. Nimeni nu va ști că ai venit.

La unsprezece și jumătate, mi-a adus ceai de mușețel într-o cană cu marginea ciobită.

Am dus cana la buze și m-am oprit.

Lucrasem doisprezece ani într-o farmacie. Recunoșteam mirosurile medicamentelor chiar și atunci când erau ascunse într-o băutură dulce. În ceai se simțea o urmă amară, chimică.

— Bea, insistă Galina. Te va ajuta să dormi.

— Mulțumesc. Îl termin imediat.

Când a ieșit, am vărsat ceaiul în ghiveciul de lângă fereastră și m-am întins în pat, cu ochii închiși. Brățara de ceramică mi-a lovit ușor încheietura.

După aproape o oră, am auzit pași pe coridor.

— Andrei? a șoptit Galina.

Am rămas nemișcată.

— Da, mamă. Unde este?

— În cameră. I-am pus destul calmant. Dacă mai așteptăm, poate începe să vorbească.

Mi s-a strâns stomacul.

— Atunci o facem acum, a spus Andrei. Apartamentul trebuie pus la vânzare mâine.

— Și femeia aceea?

— Va fi Natalia pentru toți ceilalți. Are hainele, actele și chipul potrivit. După ce adevărata Natalia nu mai apare, nimeni nu va verifica prea mult.

Mi-am apăsat degetele peste plăcuța roșie a brățării ca să nu tremure.

Apoi mi-am amintit de telefon. Îl lăsasem în taxi, pe bancheta din spate. Șoferul îmi spusese că îl va preda la dispecerat dacă îl găsește.

În bucătărie era un telefon fix. Am ieșit desculță din cameră, fără să aprind lumina, și am format numărul companiei de taxi, memorat din bonul primit.

— Dispeceratul, bună seara.

— Vă rog, verificați o mașină care m-a adus de la spital acum câteva ore. Mi-am uitat telefonul.

— Aveți numărul cursei?

— Nu, dar șoferul se numește Mihai. Mașină albă, cu scaunele din spate acoperite cu o husă cu fluturi.

În timp ce așteptam răspunsul, am auzit ușa de la intrare deschizându-se.

— Mamă, unde este? a întrebat Andrei.

Mi-am lipit spatele de dulapul din bucătărie.

— În cameră. Nu mai respiră? a întrebat Galina.

— Verific eu.

Telefonul de la dispecerat a trosnit în mâna mea.

— Doamnă, șoferul Mihai a găsit telefonul. Este aici, la noi. Dar spune că a observat ceva important în înregistrarea de la bord.

— Ce anume?

— Veniți să-l luați. Nu vrea să vorbească prin telefon.

În capătul coridorului, clanța camerei a început să coboare.

Am închis ochii. Andrei urma să intre, iar între noi nu mai era decât o ușă subțire…

PARTEA 3

Clanța s-a oprit pentru o clipă, apoi ușa s-a deschis încet. Andrei a aprins veioza. Lumina portocalie i-a tăiat fața în două.

— Natalia, dormi?

Am rămas nemișcată, cu respirația mică și regulată. În mâna lui se afla o seringă sigilată. Galina stătea în spatele lui, cu degetele strânse pe cordonul halatului.

— Nu pare să se trezească, a spus ea.

— Atunci e mai simplu.

Mi-am deschis ochii.

— Ce este mai simplu, Andrei?

Seringa i-a scăpat din mână și a lovit podeaua cu un sunet subțire. Galina a făcut un pas înapoi.

— Tu… ai vărsat ceaiul, a spus ea.

— Am lucrat doisprezece ani într-o farmacie. Nu mi-a fost greu să recunosc substanța.

Andrei s-a repezit spre mine, dar am ridicat telefonul fix, pe care îl adusesem din bucătărie.

— Nu te apropia. Am sunat deja la poliție.

— Minți.

— Nu. Și șoferul care m-a adus are telefonul meu. A găsit o înregistrare de la bord.

— Ce înregistrare? a întrebat Galina, albindu-se.

— Tot ce am spus în apartament. Despre femeia care poartă hainele mele. Despre actele mele. Despre omul din spital.

Andrei și-a întors capul spre mama lui.

— Ai lăsat microfonul pornit?

— Nu eu, a răspuns Galina. Tu ai uitat telefonul pe masă.

În acel moment au bătut puternic în ușa casei.

— Poliția! Deschideți!

Andrei a încercat să mă apuce de braț.

— Spune-le că ești confuză. Spune-le că ai fugit din spital.

— Sunt confuză doar de un singur lucru: cum am putut să te iubesc.

Polițiștii au intrat împreună cu șoferul Mihai și cu avocata mea, Sorina. Mihai ținea telefonul într-o pungă transparentă.

— Camera de bord a înregistrat sunetul, a spus el. Nu foarte clar, dar se aud toate numele și planul.

Sorina a pus pe masă un dosar verde, cu colțurile îndoite.

— Și avem ceva mai important decât o înregistrare.

A deschis dosarul. Înăuntru se aflau copii ale documentelor apartamentului și două cereri de schimbare a beneficiarului unei polițe de viață.

— Le-am găsit în sertarul din biroul lui Andrei, a spus unul dintre polițiști. Dar ce este acest contract?

Sorina a privit spre mine.

— Cu două săptămâni înainte de operație, Natalia mi-a cerut să verific actele de proprietate. Apartamentul fusese cumpărat din moștenirea mamei ei și era numai al ei. Andrei nu avea dreptul să-l vândă.

Andrei a râs nervos.

— Este soția mea. Totul este și al meu.

— Nu în acest caz, a răspuns Sorina. Iar aici este o procură falsificată, cu semnătura Nataliei copiată.

Galina a început să plângă.

— Eu doar voiam să-mi salvez fiul.

— M-ai salvat pe mine? am întrebat. Ai pus ceva în ceaiul meu.

Polițista a ridicat seringa cu o mănușă.

— Veți veni cu noi pentru declarații.

Andrei nu mai zâmbea. Pentru prima dată, părea să înțeleagă că nu mai putea controla povestea.

Telefonul meu a vibrat în mâna lui Mihai. Era un mesaj trimis de la numărul spitalului.

Sorina l-a citit și a ridicat privirea.

— Natalia, trebuie să auzi asta. În fișa ta medicală apare că ai fost transferată la morgă în această seară.

Mi s-a făcut frig.

— Dar eu sunt aici.

— Tocmai de aceea, a spus Sorina. Cineva a încercat să te declare moartă înainte ca poliția să ajungă la spital.

Din hol, Andrei a început să strige că nu știe nimic, însă nimeni nu-l mai asculta. Iar omul care modificase fișa încă nu știa că înregistrarea de la bord îl surprinsese și pe el, intrând în salonul meu cu o zi înainte…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

PARTEA 4 — Fiul meu a fost împușcat de șeful poliției, iar când am ajuns la spital, soția lui a început să plângă PARTEA 4 — Soțul meu s-a căsătorit în timp ce eu eram în sala de operație, dar când a ajuns acasă, a încetat să mai zâmbească Soacra mea m-a dus la spital după ce m-a bătut, iar când soțul meu a citit mesajul meu, a încetat să mai zâmbească Mi-am urmărit soția până la un bloc uitat, iar când a deschis ușa, zâmbetul ei a dispărut PARTEA 4 — Mi-am găsit soția însărcinată pe podea, iar când am pus întrebarea simplă, mama mea a încetat să mai zâmbească M-am întors din misiune și mi-am găsit mama închisă, iar când am zâmbit soției mele, vecina a amuțit