PARTEA 4 — Soțul meu m-a scos în ploaie după moartea tatălui său, dar când avocatul a intrat în cameră, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Telefonul a tăcut, dar în biroul notarului nimeni nu s-a mișcat.

Andrei privea ecranul meu ca și cum ar fi vrut să smulgă cuvintele din el.

— Ce ți-a spus? a întrebat.

— Că există o a doua înregistrare.

— Nu te duci nicăieri fără mine.

Popescu a apăsat un buton de pe telefonul său.

— Doamna Elena nu merge nicăieri cu dumneavoastră. Am anunțat deja autoritățile și am trimis copia primei înregistrări.

Andrei s-a întors spre el.

— M-ați trădat.

— Nu eu v-am trădat. Ați fost înregistrat spunând adevărul.

În mai puțin de zece minute, telefonul lui Andrei a început să sune fără oprire. Directorii companiei, banca, agentul imobiliar și avocatul lui îl căutau în același timp.

El nu răspundea.

În cele din urmă, a deschis un apel video cu avocatul său, domnul Ionescu.

— Spune-i că testamentul poate fi contestat, a cerut Andrei.

Avocatul a rămas tăcut câteva secunde.

— Nu pot să vă spun asta.

— Ești plătit ca să găsești o soluție!

— Sunt plătit să vă apăr legal, nu să inventez una. Documentele sunt clare, iar înregistrarea vă pune într-o poziție foarte gravă.

— Atunci găsește altă cale!

— Nu mai sunt avocatul dumneavoastră.

Apelul s-a închis.

Pentru prima dată de când îl știam, Andrei nu mai avea pe cine să comande.

La clinică am ajuns după-amiază. Mara ne-a întâmpinat într-un coridor îngust, cu luminile reci tremurând deasupra noastră. Ținea o cutie de plastic transparentă și o cheie mică, prinsă de un șnur portocaliu.

— Am păstrat asta în dulapul pentru materiale medicale, a spus ea. Mi-a fost teamă că Andrei va șterge tot.

— De ce nu ai mers imediat la poliție?

Mara și-a strâns buzele.

— Pentru că am doi copii și el mi-a spus că mă poate lăsa fără casă. Dar după ce am auzit ce i-a făcut Elenei, nu am mai putut tăcea.

În cutie se afla un aparat de înregistrare și un carnețel cu coperta ruptă.

Mara a apăsat butonul.

Vocea lui Nicolae s-a auzit limpede.

— Andrei, am știut de trei ani că ai transferat bani din companie în conturi pe care nu le-ai declarat. Am păstrat dovezile.

Andrei a făcut un pas înapoi.

— Nu…

Înregistrarea a continuat.

— Nu îți schimb testamentul pentru că sunt bolnav. Îl schimb pentru că ai furat și ai vrut să mă grăbești spre moarte. Elena nu știe nimic despre asta. Ea trebuie să afle numai după ce va fi în siguranță.

Apoi s-a auzit vocea lui Andrei.

— Dacă mă dai pe mâna poliției, pierzi tot.

— Nu eu pierd tot. Tu ai pierdut deja ceea ce conta.

Am simțit că picioarele mi se înmoaie. Nu pentru bani. Pentru că, în timp ce eu schimbam pansamente și citeam ziarul lângă patul lui Nicolae, Andrei fura de la omul care încă îl numea fiu.

La sfârșitul înregistrării, Nicolae a spus încet:

— Elena va încerca să te salveze. Nu o lăsa să facă asta.

Aparatul s-a oprit.

Andrei și-a acoperit fața cu ambele mâini.

— Tatăl meu m-a urât.

— Nu, am spus. A văzut cine erai.

În seara aceea, anchetatorii au venit la biroul companiei. Nu au fost camere de televiziune și nici spectacol. Doar pași pe marmură, dosare ridicate din sertare și telefoane care nu mai răspundeau.

Andrei a încercat să fugă prin parcarea subterană. A fost oprit lângă mașină, cu cheia în mână.

— Elena, te rog! a strigat el. Nu lăsa să-mi ia viața!

M-am oprit la câțiva metri.

— Eu nu ți-am luat nimic, Andrei.

El a coborât privirea.

— Îmi pare rău.

— Îți pare rău că ai făcut asta sau că ai fost prins?

Nu a răspuns.

În zilele următoare, compania a fost pusă sub administrare temporară. Banii transferați ilegal au fost recuperați treptat, iar ancheta a stabilit că Andrei folosise conturi false pentru a ascunde pierderile. A fost trimis în judecată pentru fraudă și fals în acte. Nu am mers la fiecare audiere. Nu voiam ca viața mea să rămână legată de fiecare pas al lui.

Casa lui Nicolae a rămas goală câteva săptămâni. Când am intrat pentru ultima dată, am găsit camera în care dormisem cu Andrei aproape neatinsă. În dulap mai era un singur umeraș. Pe noptieră rămăsese fotografia noastră din prima vacanță, îndoită la mijloc.

Am luat-o, dar nu am păstrat-o.

În salonul lui Nicolae am găsit fotoliul verde, pătura împăturită și cana din care bea ceai. Pe măsuță era cutia de lemn crăpată. Am ridicat-o și am pus ceasul de buzunar înăuntru.

Atunci am înțeles că nu casa fusese moștenirea adevărată.

Ci șansa de a nu mai depinde niciodată de un om care mă considera dispensabilă.

Șase luni mai târziu, locuiam într-un apartament luminos din Brașov. Administram fundația creată în memoria lui Nicolae și lucram cu femei care fuseseră alungate din propriile case. Nu le promiteam miracole. Le ofeream acte, un pat, un telefon și timp să-și amintească cine sunt.

În fiecare dimineață, deschideam ferestrele înainte să pornesc ceainicul. Iarna, zăpada se așeza pe balustradă în dungi subțiri, iar fetița vecinei îmi lăsa desene sub ușă.

Într-unul dintre ele eram eu, cu părul desenat ca o rază galbenă, lângă o casă mică și un ceas rotund.

— De ce ai pus ceasul aici? am întrebat-o.

— Ca să nu mai întârzii niciodată la viața ta, mi-a răspuns.

Am râs pentru prima dată fără să mă doară.

Într-o seară de februarie, am primit un mesaj de la Andrei. Era scris din închisoare. Spunea că a înțeles, că terapia îl schimbase, că își dorea să mă vadă și că poate, într-o zi, am putea începe din nou.

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Îți doresc să devii omul pe care tatăl tău spera să-l vadă. Dar viața mea nu mai este locul în care îți repari alegerile.”

Am șters conversația.

Nu am simțit triumf.

Doar liniște.

În primăvară, am transformat camera de oaspeți într-un spațiu pentru femeile care aveau nevoie de ajutor. Pe perete am pus desenul fetiței și fotografia lui Nicolae, nu ca pe un monument al banilor, ci ca pe amintirea unui om care a încercat să repare prea târziu ceea ce fiul lui distrusese prea devreme.

Ceasul de buzunar stătea pe raft, în cutia lui de lemn. L-am reparat, dar am păstrat crăpătura de pe capac.

Într-o dimineață, l-am întors și am observat din nou cuvintele scrise pe spatele fotografiei.

„Nu lăsa frica altora să devină casa ta.”

Nicolae le scrisese pentru mine.

Poate că știa că într-o zi voi avea nevoie de ele.

Am închis capacul ceasului și am ieșit pe balcon. Orașul se trezea încet. În curtea de jos, fetița vecinei alerga prin zăpadă, ținând în mână o foaie pe care desenase o casă cu ușa larg deschisă.

Pentru prima dată după zece ani, nu a trebuit să aștept ca cineva să-mi spună că am voie să intru.

Ceasul a început să bată.

Iar eu nu m-am mai întors.