PARTEA 4 — Soțul meu a promis o jumătate de milion pentru moartea mea, iar când medicul a intrat, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

…Femeia care o însoțea era avocata companiei pe care Andrei încercase să o golească de bani.

A intrat în salon la opt și douăzeci, cu Natalia în urma ei și cu registrul strâns la piept. Natalia nu mai semăna cu femeia care îmi zâmbise la recepție. Avea fața umflată de plâns, părul prins cu un elastic rupt și o urmă roșie pe încheietură.

Andrei a făcut un pas spre ea.

— Natalia, ascultă-mă.

— Te-am ascultat doi ani, a spus ea. Acum vei asculta tu.

A pus registrul pe masă.

Anchetatoarea a deschis prima pagină. Erau notate transferuri, întâlniri și sume. Unele plăți fuseseră făcute către contul Nataliei, altele către firme inexistente. În dreptul fiecărei operațiuni apărea inițiala lui Andrei.

— Nu știam de companie, a spus Natalia. Mi-a spus că banii provin dintr-un proiect în străinătate. Mi-a promis că divorțează și că vom începe o familie împreună.

Andrei a ridicat vocea.

— Ai știut suficient cât să-i cheltuiești.

Natalia a tresărit.

— Și tu ai știut suficient cât să încerci să o omori.

În salon s-a făcut liniște.

Andrei s-a uitat spre mine. Nu mai avea costumul impecabil. Gulerul îi era mototolit, iar pe manșetă se vedea o pată mică de cafea.

— Olena, putem rezolva asta.

— Nu mai există „noi” de rezolvat.

— Ești soția mea.

— Tocmai de aceea te-am crezut atât de mult timp.

Anchetatoarea i-a pus cătușele. Metalul a scos un clic scurt, aproape banal. Andrei a privit încheieturile ca și cum nu ar fi aparținut lui.

— Avocatul meu va explica totul.

Avocata companiei a răspuns înaintea lui:

— Nu cât timp continuă să mintă. Am depus deja cerere pentru înghețarea conturilor și pentru protejarea bunurilor Olenei și ale copilului.

Telefonul lui Andrei a sunat. Era avocatul său. Anchetatoarea i-a permis să răspundă pe difuzor.

— Scoate-mă de aici, a spus Andrei.

— Nu pot, a venit răspunsul. Am văzut mandatul. Și, Andrei, nu mă mai suna. Mă retrag din reprezentare.

— M-ai lăsat singur?

— Nu eu te-am lăsat singur. Tu ai rămas singur când ai înregistrat acea conversație.

Apelul s-a închis.

Andrei a rămas nemișcat.

Mai târziu, într-o sală mică de audiere, anchetatorii au redat înregistrarea completă. Eram acolo, lângă Mihai, cu o mână pe burtă și cu cealaltă strânsă în jurul unui obiect mic.

Era brățara de identificare a nou-născutului pe care asistenta mi-o dăduse în dimineața aceea. Hârtia albă era prinsă într-o clemă portocalie, iar numărul copilului fusese scris cu cerneală violetă.

Andrei stătea în fața noastră.

Vocea lui a umplut încăperea.

„Jumătate dimineață. Restul după înmormântare.”

Pe înregistrare, el a râs.

„După aceea, compania va fi a mea.”

Andrei nu s-a mișcat.

Apoi s-a auzit propria lui voce spunând că trebuie să așteptăm douăzeci de minute înainte să chemăm ajutorul.

Fața i s-a golit de culoare.

— Opriți asta, a șoptit.

— Nu este o înregistrare trucată, a spus anchetatoarea. Sunt cuvintele dumneavoastră.

Andrei și-a dus mâinile încătușate la urechi.

— Nu eram eu.

Mihai s-a aplecat înainte.

— Ba da. Și asta este partea pe care nu o mai poți negocia.

A fost trimis în judecată pentru tentativă de omor, falsificarea documentelor financiare, fraudă și instigare. Dovezile din registru au recuperat o mare parte din bani, iar conturile lui au rămas blocate.

Nu am mers la fiecare audiere.

Uneori, vindecarea începe când încetezi să privești ușa prin care a plecat omul care te-a rănit.

Cu trei zile înainte de naștere, m-am mutat într-un apartament mic de lângă spital. Camera copilului avea pereți galbeni, o lampă în formă de lună și o fereastră prin care se vedea acoperișul brutăriei de peste drum.

Acolo am primit primul mesaj de la Andrei.

„Spune-le că ai exagerat. Îți voi reda totul.”

Am șters mesajul.

Al doilea a venit o săptămână mai târziu.

„Natalia m-a trădat. Tu ești singura care mă cunoaște.”

Nu i-am răspuns.

Fiul meu s-a născut într-o dimineață ploioasă, după un travaliu lung. I-am spus Matei. Când asistenta l-a așezat pe pieptul meu, a strâns degetul meu cu o forță incredibilă.

Am plâns fără zgomot.

Nu pentru Andrei.

Pentru femeia care fusesem înainte să-l aud cerându-mi moartea.

La șase săptămâni după naștere, am revenit la companie. Nu în biroul mare al bunicului meu, ci într-o încăpere mică, cu o masă de lemn și trei plante pe pervaz. Am angajat un director financiar nou și am creat un fond pentru angajații care aveau nevoie de ajutor juridic.

În fiecare dimineață, Matei dormea într-un pătuț lângă biroul meu. Pe peretele din fața lui atârna un desen făcut de Mihai: o casă galbenă, o femeie cu un copil în brațe și o ușă larg deschisă.

— De ce nu ai desenat și un tată? l-am întrebat.

Mihai a ridicat din umeri.

— Pentru că voi doi sunteți suficienți în desenul acesta.

Afară ningea pentru prima dată în acel an. Fulgi mici se lipeau de geam și se topeau imediat.

În acea seară, am găsit un ultim plic în cutia poștală. Nu era de la avocat. Nu era de la companie.

Era de la Andrei.

„Am ieșit pe cauțiune. Vreau să te văd. Nu trebuie să mă ierți. Doar ascultă-mă.”

Am citit de două ori.

Apoi i-am răspuns pentru prima dată.

„Nu te mai aștept. Nu te mai salvez. Nu te mai urăsc.”

Am închis plicul și l-am predat avocatului meu.

În aceeași noapte, Matei a început să plângă. L-am luat în brațe și am intrat în camera lui. Pe raft se afla încă brățara de identificare cu clema portocalie și cerneala violetă.

Am atins-o cu degetul.

Cu câteva luni înainte, crezusem că viața mea se va termina într-un salon de spital, printre aceleași cearșafuri aspre și aceleași sunete reci ale aparatelor.

Dar viața nu se terminase.

Doar se desprinsese de omul greșit.

Matei și-a deschis ochii.

— Sunt aici, i-am șoptit.

Afară, zăpada acoperea urmele de pe trotuar.

Înăuntru, clema portocalie a brățării a prins lumina lămpii în formă de lună.

Și pentru prima dată, ușa nu mai era încuiată.