PARTEA 4 — Soția mea și-a scos tatăl de pe lista de Ziua Recunoștinței, iar după ce am împachetat mâncarea, a încremenit

PARTEA 4

— Nu trebuie să aleg între tine și ea, am spus. Trebuie doar să nu mai las un om vinovat să aleagă pentru noi.

Ușa garajului s-a ridicat încă zece centimetri, apoi s-a blocat cu un zgomot metalic. Prin fanta de jos am văzut pantofii lucioși ai lui Mircea Popescu.

— Monica! a strigat el. Deschide imediat.

Ea stătea lângă masa de lucru, cu mâinile strânse în jurul dosarului. Tata își ținea palma pe cheie. Eu am ridicat telefonul și am sunat-o pe Alina, o fostă arhivistă de la fabrica din Anderson, pe care o cunoscusem cu trei ani înainte, când îi reparasem centrala.

— Alina, sunt Radu. Mai ai acces la arhiva sindicatelor?

— Depinde ce cauți.

— Registre din noiembrie 1981. Fondul de despăgubiri și concedierile.

La celălalt capăt s-a auzit un sertar tras cu forță.

— Tatăl tău a vorbit vreodată despre asta?

— Nu. Dar are cheia de la dulapul vechi.

— Dacă găsiți registrele, nu le mutați. Le fotografiez eu și le depun la arhivă. Așa nu mai pot fi făcute să dispară.

Mircea a lovit în tabla ușii.

— Nu vă ascundeți de mine! Monica, știi foarte bine că familia noastră va plăti pentru greșelile unui bătrân speriat.

Tata a ridicat vocea.

— Greșelile au fost ale mele, Mircea. Furtul a fost al tău.

A urmat o tăcere atât de apăsătoare, încât am auzit apa picurând dintr-un robinet de lângă bancul de lucru.

— Victor, a spus Mircea, ai îmbătrânit și ai început să confunzi amintirile cu faptele.

— Nu mai pot confunda semnătura ta.

Mircea a încercat să ridice ușa cu mâinile. Monica s-a apropiat de panoul de comandă și a apăsat butonul. Ușa s-a ridicat brusc, iar el a apărut în prag, cu obrajii roșii și geanta lipită de coapsă.

În spatele lui, doi oameni rămăseseră lângă mașină: mama Monicăi, Elena, și fratele ei, Adrian. Elena ținea o eșarfă galbenă în jurul gâtului și privea spre tata ca și cum vedea o fantomă.

Mircea a intrat primul.

— Puneți dosarul în geantă.

— Nu, a spus Monica.

— Nu înțelegi ce faci. Dacă aceste hârtii ies la iveală, banca ia casa, iar mama ta rămâne fără nimic.

Elena a făcut un pas peste prag.

— Ce hârtii?

Mircea s-a întors spre ea.

— Nimic important.

Tata a scos fotografia de pe masă și i-a întins-o Elenei.

— Tu ai făcut fotografia în noaptea aceea.

Elena a privit imaginea. Degetele i s-au dus la buze.

— De unde o ai?

— Am păstrat-o treizeci și cinci de ani.

— Ai spus că ai pierdut-o.

— Am spus multe lucruri ca să supraviețuiesc, Elena.

Mircea a smuls fotografia din mâna ei.

— Ajunge cu teatrul acesta.

Atunci Monica a deschis dosarul și a scos declarația cu semnătura tatălui meu. Sub ea era o filă pe care o observasem abia acum: tabelul transferurilor, cu numărul contului și inițialele firmei lui Mircea.

— Asta nu este doar o poveste, a spus ea. Sunt sumele, datele și contul în care au intrat.

Mircea a întins mâna.

— Dă-mi documentul.

— Nu.

— Sunt tatăl tău.

— Tocmai de aceea mi-e atât de greu să mă uit la tine.

El s-a repezit spre ea. Nu a apucat să-i smulgă foaia, fiindcă tata i-a prins încheietura. Bătrân, cu umerii îngustați și degetele tremurând, tot avea puterea unui om care ridicase mii de kilograme de metal.

— Nu o mai atingi, a spus tata.

Mircea și-a tras mâna.

— Tu ai tăcut pentru bani și acum vrei să pari erou?

Tata a coborât privirea.

— Nu vreau să par nimic. Am venit să spun exact ce am făcut.

Apoi s-a întors spre mine.

— Am semnat ca să opresc concedierile pentru un an. Mircea mi-a promis că banii vor fi înapoiați. Nu i-a înapoiat. Eu am văzut registrul și l-am ascuns. Când Elena a încercat să vorbească, am lăsat-o să plece singură. Asta este partea mea de vină.

Elena a început să plângă.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-a fost frică de ce se va întâmpla cu oamenii. Și apoi mi-a fost rușine că frica mea a distrus viața ta.

Monica s-a uitat la el, nu cu iertare, ci cu o durere mai limpede decât înainte.

— Mama nu ne-a abandonat.

— Nu, a spus tata. A fost împinsă afară din viața voastră.

Mircea s-a întors spre fiica lui.

— Dacă depui actele, îți pierzi casa.

— Casa nu mai este a mea de mult, a spus Monica. Este prețul tăcerii tale.

El a deschis geanta de piele și a scos un teanc de bancnote.

— Radu, tu ești om practic. Vinde casa tatălui tău, plătește datoria și totul rămâne în familie.

Am privit banii, apoi mâinile tatălui meu, pline de tăieturi vechi.

— Casa lui nu este un fond de salvare pentru furtul tău.

— Ești soțul fiicei mele.

— Tocmai de aceea îți spun direct: nu voi acoperi ce ai făcut.

Mircea a râs, dar râsul i s-a frânt când Alina a apărut la poartă cu o geantă de pânză și un aparat de fotografiat. Îi explicasem unde era arhiva veche, iar ea venise cu un coleg de la sindicat.

— Registrele trebuie predate astăzi, a spus Alina. Și vreau să știți ceva: numele lui Mircea apare și în raportul financiar din 1982. Nu doar tatăl tău va fi întrebat ce s-a întâmplat.

Mircea a făcut un pas înapoi.

— Nu aveți dreptul.

— Avem dreptul să păstrăm documentele, a spus ea. Restul îl vor decide cei care se ocupă de asemenea fraude.

Nu a fost nevoie ca cineva să-l încătușeze. Nici ca o sală solemnă să-i explice ce pierdea. Mircea a văzut că nimeni nu mai era dispus să-i țină geanta, să-i împrumute bani sau să-i apere numele.

Elena și-a scos verigheta și a pus-o pe masa de lucru.

— Am purtat-o pentru bărbatul care credeam că ești. Ia-o.

Mircea a privit metalul, apoi bancnotele din geantă. În câteva minute pierduse exact ce încercase să cumpere: loialitatea familiei.

A plecat fără să mai spună nimic.

Monica a rămas lângă mine. Obrajii îi erau umezi, iar machiajul atent se ștersese în jurul ochilor.

— Când mi-ai spus că tata miroase a atelier, a început ea, nu știam ce încercam să ascund.

— Știai despre dosar?

— Găsisem doar o fotografie. Nu știam cât de adânc merge totul. Mi-a fost frică. Tata mi-a spus că, dacă îl ajuți cu banii, totul se rezolvă. Și eu am încercat să te fac să nu-l aduci pe tatăl tău, fiindcă știam că voi doi veți vedea ce făcea.

— M-ai umilit ca să-l protejezi.

— Da.

Nu a încercat să se apere. Asta m-a durut mai mult decât orice scuză.

Tata a pus cheia de locomotivă în palma mea.

— Dulapul e în vechiul vestiar. Dar nu trebuie să vii cu mine dacă nu vrei.

— Vin.

— De ce?

— Pentru că registrele trebuie scoase la lumină. Și pentru că nu mai vreau să fii singur când spui ce ai făcut.

Am încărcat tăvile cu mâncare înapoi în camionetă? Nu. Le-am lăsat pe masa lui de lucru și am mâncat acolo, cu furculițe nepotrivite și cu plăcinta tăiată direct din tavă. Adrian a adus pahare de carton. Elena a stat lângă tata, întrebându-l despre noaptea din 1981, iar el a răspuns fără să ascundă nimic.

Monica nu a mâncat aproape deloc. A scos din buzunar jacheta tatălui meu un mic petic desprins pe care îl găsise în camionetă și l-a așezat lângă farfuria lui.

— Pot să-l cos? a întrebat ea.

Tata a privit peticul.

— Dacă nu te temi că miroase a ulei.

— Nu mă mai tem de asta.

În seara aceea, am mers la vechiul vestiar al fabricii. Clădirea era rece și mirosea a praf, cabluri și vopsea uscată. Cheia a intrat în broască după două încercări.

În dulap era un registru legat în pânză, o cutie de fotografii și o scrisoare pe care Elena o scrisese în 1982, dar nu o trimisese niciodată.

Tata a citit-o cu voce tare. Nu era o acuzație. Era o întrebare: „Cât timp trebuie să tacă un om ca să creadă că tăcerea lui nu mai face rău?”

A doua zi, documentele au ajuns la arhivă, iar banca a suspendat executarea până la verificarea transferurilor. Mircea a pierdut contractele companiei și controlul asupra conturilor familiei. Nu pentru că noi am fi căutat răzbunare, ci pentru că cifrele din registru nu mai puteau fi ascunse sub o masă elegantă.

Casa lui nu a fost salvată cu banii tatălui meu. A fost vândută legal, iar Elena și Monica au păstrat destul cât să cumpere un apartament mic lângă râu. Monica s-a mutat acolo după ce mi-a spus că nu putea cere iertare și, în același timp, să se poarte ca și cum nimic nu se schimbase.

Nu am știut dacă mariajul nostru va rezista. Dar, pentru prima dată, întrebarea nu mai era ascunsă sub farfurii scumpe și zâmbete perfecte.

Tata și Elena au început să se întâlnească în fiecare sâmbătă la arhivă. Ea își amintea numele muncitorilor, el își amintea turele. Împreună au completat lista familiilor care fuseseră înșelate.

Într-o după-amiază, Monica a venit la atelierul meu. Avea în mâini jacheta tatălui meu. Peticul era cusut strâmb, cu ață albă, dar fiecare împunsătură era puternică.

— Nu am știut să repar ce am stricat, a spus ea. Așa că am început cu ceva ce pot repara cu mâna.

Tata a luat jacheta și a întors mâneca. A zâmbit.

— Cusătura ține.

Monica a respirat tremurat.

— Și noi?

Tata s-a uitat la mine. Nu era întrebarea lui de răspuns.

Am luat jacheta și am pus-o pe spătarul scaunului.

— Noi nu suntem o cusătură, Monica. Dar putem vedea dacă există încă material.

Ea a dat din cap. Nu s-a apropiat să mă îmbrățișeze. Nu mi-a cerut să uit. A rămas acolo, lângă bancul de lucru, în timp ce tata desena pe o foaie harta vechiului vestiar.

La sfârșitul zilei, așezam registrul într-o cutie de arhivă când tata a găsit în buzunarul jachetei o bomboană de mentă, lipită de căptușeală.

A desfăcut ambalajul, a rupt-o în două și i-a întins jumătate Elenei.

— Încă mai ai gust de fabrică? l-a întrebat ea.

Tata a privit spre peticul cusut de Monica.

— Nu, a spus el. Acum am gust de adevăr spus la timp.