Am vomitat peste actele divorțului, iar când soțul meu a auzit motivul, avocatul lui a încetat să mai zâmbească

În clipa în care am vomitat într-un coș metalic, în fața actelor de divorț, Dorian a poruncit să fiu dusă la spital.

Avocatul lui, Victor Hale, rămăsese cu stiloul suspendat deasupra ultimei pagini. În biroul de la etajul treizeci și doi, geamurile tremurau ușor din cauza vântului de martie, iar mirosul de cafea arsă îmi întorcea stomacul pe dos.

— Spital, a spus Dorian.

Nu a ridicat vocea. Nici nu era nevoie.

Am ștersu-mi gura cu dosul mâinii și m-am sprijinit de marginea mesei.

— Sunt bine.

Ochii lui întunecați s-au îngustat.

— Alina.

— Mi s-a făcut rău în mașină.

— Drumul a durat unsprezece minute.

— A fost aglomerație.

— Nu a fost.

Mi-am îndreptat haina crem, încercând să-mi ascund tremurul. De șase luni, Dorian se purta ca și cum eram o străină. Totuși, încă putea să observe cea mai mică ezitare din vocea mea.

— Suntem aici pentru divorț, am spus.

— Nu mai suntem.

Inima mi-a tresărit dureros.

— Ce înseamnă asta?

Dorian s-a întors către Caleb și Noah, cei doi oameni ai lui care stăteau lângă lift.

— Aduceți mașina.

Apoi s-a uitat din nou la mine.

— Mergem la spital.

— Nu mai ai dreptul să-mi poruncești.

O umbră de durere i-a trecut pe chip, dar a dispărut imediat.

— Ești palidă.

— Sunt furioasă.

— Tremuri.

— Nu am dormit.

— Aproape ai căzut.

— Mă divorțez de tine.

Maxilarul i s-a încordat.

— Atunci mă urăști din salonul de urgență.

— Și dacă refuz?

A făcut un pas către mine.

— Te duc în brațe.

L-am crezut. Asta era problema cu Dorian. Nu făcea niciodată promisiuni pe care nu le putea respecta.

Douăzeci de minute mai târziu, stăteam în mașina neagră, pe bancheta din spate, cu mâinile strânse peste abdomen. Dorian se afla vizavi de mine, nu lângă mine. Între noi rămăseseră trei scaune de piele și șase luni de tăceri.

Orașul trecea prin geam într-o lumină cenușie. Când stomacul mi s-a răsucit din nou, el a observat.

— De cât timp?

— Nu sunt bolnavă.

— Alina.

Am închis ochii.

— Două săptămâni.

Dorian a rămas nemișcat.

— În fiecare dimineață?

— În cele mai multe.

Privirea lui a coborât spre abdomenul meu.

— Nu, am spus imediat.

— Nu am spus nimic.

— Dar ai gândit.

În nopțile din apartamentul meu mic, calculasem datele de zeci de ori. Îmi întârzia ciclul. Cafeaua îmi provoca greață. Vinul, pe care îl iubisem, devenise imposibil de suportat.

Eram însă prea speriată ca să rostesc adevărul.

La spital, o asistentă cu o brățară de plastic portocalie m-a condus într-un salon privat. Dorian a vrut să intre cu mine, dar am ridicat mâna.

— Așteaptă afară.

— Alina…

— Dacă încă mai vrei divorțul, începe prin a-mi respecta o dorință.

S-a oprit în prag. Pentru o clipă, mi s-a părut că-l văd pe bărbatul care îmi făcea clătite duminica și conducea ore întregi prin viscol doar ca să schimbe o roată.

Apoi chipul lui s-a închis.

— Bine.

Dr. Elaine Mercer a intrat după câteva minute, cu părul argintiu la tâmple și o tabletă sub braț.

— Doamnă Cross, trebuie să vă pun câteva întrebări.

— Știu ce vreți să întrebați.

— Atunci spuneți-mi dumneavoastră.

Mi-am așezat palma peste abdomen.

— Cred că sunt însărcinată.

Medicul a zâmbit cu blândețe, dar înainte să răspundă, ușa s-a deschis brusc. Dorian intrase, iar în mâna lui se afla o mapă subțire, legată cu o sfoară aurie.

— Doctore, a spus el, înainte să începeți examinarea, trebuie să vedeți ce am găsit în biroul ei…

PARTEA 2

— Ce ai găsit? am întrebat.

Dorian nu s-a uitat la mine. Ținea mapa între degete, iar sfoara aurie se mișca odată cu pulsul lui.

Dr. Mercer a închis ușa salonului și a tras perdeaua groasă dintre noi și coridor. Afară, cineva împingea un cărucior metalic; roțile scârțâiau pe podea.

— Nu am deschis mapa, a spus Dorian.

— Atunci de ce ai adus-o?

— Pentru că era ascunsă într-un loc în care nimeni nu ar fi căutat-o.

— În lucrurile mele?

— În biroul tău vechi.

Am simțit cum mi se răcește ceafa.

Biroul acela fusese închis cu șase luni în urmă, exact când Dorian devenise distant. Îmi spusese că era mai sigur să nu mai folosesc spațiul, fără să-mi explice de ce. Îmi mutase actele într-un dulap din apartament și schimbase încuietoarea.

— Ai intrat acolo?

— Nu eu. Caleb.

— Fără permisiunea mea?

— Cineva a intrat înaintea lui.

Dorian a pus mapa pe măsuța de lângă pat. Pe copertă era o pată mică de ceară roșie, ca și cum fusese sigilată în grabă.

— De unde știi că nu este o capcană? am întrebat.

— Nu știu.

Răspunsul lui m-a speriat mai mult decât orice ordin.

Dr. Mercer și-a pus mănușile.

— Mai întâi facem analiza. Apoi discutăm despre orice document.

— Nu, am spus.

Ambele priviri s-au întors spre mine.

— Vreau să știu de ce soțul meu a dispărut din viața mea cu șase luni în urmă. Vreau să știu de ce mi-a trimis actele de divorț prin avocat, dar încă îmi urmărește fiecare pas. Și vreau să știu de ce există o mapă ascunsă în fostul meu birou.

Dorian s-a apropiat de pat. Parfumul lui, amestecat cu mirosul de piele și ploaie, mi-a adus înapoi o mie de amintiri pe care încercasem să le îngrop.

— Dacă îți spun, nu mai pot să te țin departe de asta.

— M-ai ținut departe de tine, nu de pericol.

Fața lui s-a înăsprit.

— Ai fi fost moartă dacă rămâneai lângă mine.

Am râs scurt, fără bucurie.

— Ai reușit să mă distrugi și de la distanță.

Pentru prima dată, Dorian a părut lovit.

— Știu.

Cuvântul a rămas între noi ca un obiect greu.

Dr. Mercer a recoltat sânge, apoi mi-a făcut ecografia. Pe ecran a apărut o formă mică, pulsând regulat. Mi-am dus mâna la gură.

— Aproape șapte săptămâni, a spus medicul.

Dorian s-a apropiat de monitor, dar nu l-a atins.

— Copilul este bine?

— Până acum, da.

Am simțit o bucurie atât de puternică, încât m-a durut. Apoi m-am uitat la el.

— Este copilul meu. Nu este o soluție pentru căsnicia noastră.

— Știu.

— Nu-l vei folosi ca să mă controlezi.

— Niciodată.

În acel moment, telefonul lui a vibrat. Dorian l-a scos din buzunar, a citit mesajul și a devenit alb la față.

— Ce este? am întrebat.

El a ridicat privirea spre Dr. Mercer.

— Înregistrarea de la camera de supraveghere a fost găsită.

— Ce înregistrare?

Dorian a privit către mapa legată cu sfoară aurie.

— Cea din noaptea în care ai fost otrăvită.

Am simțit că salonul se înclină.

— Eu nu am fost otrăvită.

— Asta am crezut și eu.

— Cine a spus că am fost?

Dorian a făcut un pas spre ușă, apoi s-a oprit când a auzit liftul oprindu-se pe etaj. Caleb a apărut pe coridor, cu mâna apăsată pe cască.

— Domnule Cross, a spus el, avem o problemă. Avocatul Hale a venit cu doi oameni și cere să intre.

Dorian s-a întors către mine.

— Nu-l lăsa să plece.

— De ce?

— Pentru că, dacă mapa conține ceea ce cred eu, omul care a cerut divorțul tău nu mai lucrează pentru mine.

Ușa s-a zguduit sub prima lovitură.

Dorian a rupt sigiliul de ceară, iar eu m-am ridicat în capul oaselor exact când foaia de deasupra a alunecat spre podea…

PARTEA 3

Foaia a atins podeaua cu un foșnet ușor. Pe ea se vedea o fotografie făcută prin fereastra apartamentului meu.

În imagine, eu dormeam pe canapea. Data era cu trei zile înainte să plec de lângă Dorian.

Mi s-a tăiat respirația.

— Cine a făcut fotografia? am întrebat.

— Cineva care avea acces la clădire, a răspuns Dorian.

Ușa s-a zguduit din nou.

— Deschideți! a strigat Victor Hale. Sunt avocatul doamnei Cross!

— Minte, a spus Dorian.

Caleb a blocat clanța, iar Noah s-a poziționat lângă fereastră. Dorian a luat fotografia și a scos din mapă încă trei foi.

— Uită-te la semnătura de jos.

Am apropiat documentul. Era un contract de transfer al acțiunilor companiei lui Dorian. Semnătura lui apărea pe fiecare pagină, dar data era cu două săptămâni înainte ca el să-mi trimită actele de divorț.

— Ce înseamnă?

— Că cineva a pregătit preluarea afacerii mele.

— Și ce legătură am eu?

Dorian a înghițit greu.

— Toată compania urma să treacă printr-un fond creat pe numele tău.

Am simțit cum îmi amorțesc degetele.

— Eu nu am semnat nimic.

— Știu.

— Atunci de ce m-ai acuzat că te trădez?

Tăcerea lui a răspuns înaintea lui.

— Nu te-am acuzat. Am încercat să te protejez.

— M-ai făcut să cred că nu mă mai iubești.

— Dacă dușmanii mei ar fi crezut că încă te iubesc, te-ar fi folosit ca să ajungă la mine.

— Și dacă eu aș fi murit de singurătate?

Ochii lui s-au umplut de ceva ce semăna cu rușinea.

— Atunci aș fi meritat să te pierd.

Afară, Victor a început să strige.

— Alina, deschide! Soțul tău te ține cu forța!

Dr. Mercer s-a dus la telefonul de pe perete și a apăsat un buton. O lumină roșie s-a aprins deasupra ușii.

— Am chemat securitatea, a spus ea.

Dorian a desfăcut ultima pagină din mapă. Era o transcriere a unei înregistrări audio.

— Nu avem nevoie de presupuneri. Ascultă.

Caleb a conectat un dispozitiv mic la difuzorul salonului. Mai întâi s-a auzit un bâzâit, apoi vocea lui Victor.

„După ce semnează divorțul, fondul devine activ. Dacă femeia întreabă ceva, îi administrați doza completă. Soțul va părea vinovat, iar poliția va căuta în direcția greșită.”

Mi s-a făcut frig.

Pe înregistrare s-a auzit o a doua voce. Era a lui Marcus Vane, directorul financiar al companiei lui Dorian și omul care mă condusese la primele întâlniri de afaceri.

„Dorian nu va verifica niciodată actele cât timp crede că soția lui îl trădează.”

Victor a întrebat:

„Iar copilul?”

Marcus a răspuns fără ezitare:

„Dacă există, cu atât mai bine. Un moștenitor scandalos ne va cumpăra timp.”

Dispozitivul s-a oprit.

Nu mai auzeam nimic în afară de propria inimă.

Dorian a venit către mine.

— Îmi pare rău.

— Nu-mi spune asta acum.

— Alina…

— Ai știut că sunt urmărită?

— Am știut că cineva încearcă să te folosească. Nu am știut cât de departe vor merge.

— Și actele de divorț?

— Au fost o momeală. Voiam să pară că ne despărțim, ca să nu te mai supravegheze prin mine.

— Aproape m-ai pierdut.

— Știu.

În acel moment, telefonul meu a sunat. Era un număr necunoscut. Am răspuns, iar o voce de femeie a șoptit:

— Dacă Dorian ți-a arătat înregistrarea, înseamnă că am ajuns prea târziu. Tatăl lui este încă viu și tocmai a ieșit din clinica unde era ținut ascuns…

Apelul s-a întrerupt, iar Dorian a privit către mine ca și cum auzise un foc de armă.

— Tatăl meu a murit acum doisprezece ani, a spus el.

Telefonul a vibrat din nou. De data aceasta, mesajul conținea o adresă și o fotografie cu un bărbat în vârstă, privind direct spre cameră.

Sub fotografie scria: „Vino singură, Alina. El știe cine ți-a dat copilul în grijă…”