Am coborât din tren după trei luni de tăcere, iar la ușa casei am găsit un copil cu ochii mei și o femeie care mi-a spus că Nastasia plecase fără să se mai întoarcă

Când am coborât din tren după trei luni de tăcere, o femeie cu un cărucior scârțâitor m-a întâmpinat la poarta casei și mi-a spus că Nastasia plecase după ce născuse copilul nostru.

Am rămas cu mâna pe poarta ruginită, incapabil să înțeleg cuvintele. Vântul ridica praful de pe drumul îngust, iar o nasture rupt, prins într-un fir albastru, se legăna de mâneca vechii mele haine. Îl cususe Nastasia într-o seară, când încă râdea și îmi spunea că mă întorc prea târziu de la muncă.

— Ce înseamnă că a plecat? am întrebat.

Femeia a coborât privirea.

— Înseamnă că nu mai este aici. A plecat la Cluj. A spus că trebuie să muncească și să-și găsească un rost.

— Și copilul?

Atunci a tras pătura subțire de pe cărucior. Un băiețel dormea liniștit, cu pumnișorii strânși la piept și cu ochii albaștri, identici cu ai mei. Pentru o clipă, am uitat să respir.

— L-a lăsat la mine, a continuat femeia. Mi-a spus că se întoarce după el. Au trecut trei luni.

M-am apropiat încet. Copilul a scos un sunet mic, iar eu am simțit cum mi se rupe ceva înăuntru.

— Cum îl cheamă?

— Ilie. După bunicul tău.

Am ridicat băiatul în brațe. Mirosul lui de lapte și săpun m-a lovit mai puternic decât orice veste. Nu știam dacă plângeam de durere sau de ușurare. Poate de amândouă.

— De ce nu mi-a spus Nastasia?

Femeia a strâns buzele.

— Credea că ai murit. Sau că ai ales să nu te mai întorci.

— Cine i-a spus asta?

Pentru prima dată, femeia m-a privit drept. În ochii ei era teamă.

— Nu întreba aici. Casa asta a fost deschisă cât ai lipsit. Cineva a căutat prin lucrurile tale.

Am intrat. În sertarul mesei am găsit o fotografie ruptă, o cheie îndoită și un plic cenușiu, sigilat, pe care era scris numele meu. L-am ținut în lumină. Pe spate apărea o singură inițială: V.

Am întins mâna spre marginea plicului și am început să rup sigiliul…

PARTEA 2

Am început să rup sigiliul, dar femeia mi-a prins încheietura atât de tare, încât Ilie s-a foit în brațele mele.

— Nu aici, Grigore. Dacă cineva află că l-ai găsit, Nastasia poate avea probleme.

— Nastasia este în pericol?

— Nu știu. Dar știu că nu a plecat de bunăvoie din viața ta.

Am deschis plicul în camera rece, lângă soba în care cenușa se lipise de grătar. Înăuntru erau trei scrisori îndoite, toate purtând ștampila spitalului din Brașov. Le-am recunoscut imediat. Erau scrisul meu.

„Sunt viu. M-am rănit la munte. Nu mă lăsa să dispar din viața ta.”

Pe fiecare scrisoare era aceeași urmă: sigiliul fusese rupt, apoi lipit la loc cu ceară întunecată.

— Le-am trimis Nastasiei din spital, am spus. De ce nu le-a primit?

Femeia și-a șters ochii cu colțul șorțului.

— Pentru că cineva le-a luat înainte să ajungă la ea.

În clipa aceea mi-am amintit de Vasile, fratele meu. El fusese singurul care știa unde eram internat. El îmi spusese, la plecare, că se va ocupa de casă și că îi va explica Nastasiei totul. Îi promisesem că voi reveni în câteva săptămâni.

M-am întors la masă și am deschis a doua scrisoare. În ea era o fotografie mică, prinsă cu un ac. Nastasia ținea copilul la piept. Pe spatele fotografiei, cu cerneală tremurată, scria: „Ilie te așteaptă. Dacă mai vii.”

Sub fotografie se afla o chitanță de la o casă de amanet. Fusese depus acolo inelul Nastasiei, cel cu piatra verde pe care i-l dăruisem când ne-am logodit.

— A avut nevoie de bani, am murmurat.

— Vasile i-a spus că tu nu te mai întorci, a răspuns femeia. A vândut tot ce putea. Apoi a plecat la Cluj, să muncească.

Am simțit cum furia îmi urcă în gât.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme?

— Pentru că Vasile a venit aici în fiecare săptămână. A spus că, dacă vorbesc, copilul va ajunge la oameni străini.

Am pus scrisorile în buzunar și am pornit spre gară cu Ilie legat de piept. Două zile mai târziu, am găsit blocul vechi din Cluj. Nastasia a ieșit cu o pungă de pâine în mână și a încremenit când m-a văzut.

— Grigore… tu ești viu?

— Sunt viu. Și am venit după voi.

Ea a făcut un pas spre Ilie, dar înainte să-l atingă, cineva a strigat din capătul scării:

— Nu-i spune ce s-a întâmplat în noaptea aceea!

Nastasia a devenit albă la față, iar eu m-am întors spre voce…

PARTEA 3

M-am întors spre voce și l-am văzut pe Vasile coborând scările. Purta aceeași haină maro pe care o avusese la înmormântarea tatălui nostru, iar la guler îi lipsea un nasture prins cu ață albastră.

— Tu ai fost, am spus.

A încercat să zâmbească, dar fața i s-a strâmbat.

— Nu înțelegi nimic, Grigore. Toți credeau că ai murit. Eu doar am încercat să țin lucrurile sub control.

— Ai ascuns scrisorile mele.

— Dacă le primea, Nastasia pleca după tine. Casa rămânea goală, iar datoriile rămâneau pe capul meu.

Nastasia a început să plângă.

— Mi-a spus că ai murit într-un accident. Mi-a arătat o hârtie cu numele tău și m-a convins că nu mai am pe cine aștepta. Când s-a născut Ilie, mi-a spus că nici măcar nu ai știut de copil.

Am scos din buzunar scrisorile și le-am întins în fața lui Vasile. Pe ultima pagină, medicul notase data la care fusesem internat și semnătura mea. Apoi am scos fotografia cu Ilie și chitanța de la amanet.

— Ai furat nu doar banii, Vasile. Ai furat trei luni din viața copilului meu.

Pentru prima dată, nu a mai avut ce să spună. Nastasia a ridicat privirea spre el.

— De ce ai făcut asta?

— Pentru casă, a murmurat. Credeam că, dacă Grigore nu se întoarce, totul va fi al meu.

Femeia care avusese grijă de Ilie chemase deja poliția. În buzunarul lui Vasile au găsit cheia îndoită a casei și alte două scrisori pe care nu apucase să le ardă. A recunoscut totul înainte să fie dus la secție.

Mai târziu, documentele au dovedit că accidentul nu fusese mortal, iar casa era în continuare a mea. Vasile a fost condamnat pentru fals și pentru furt, dar nimic din toate acestea nu putea înapoia nopțile în care Nastasia își legănase singură copilul.

Am luat-o acasă împreună cu Ilie. În prima seară, Nastasia a cusut nasturele albastru la loc pe haina mea, cu mâinile tremurând.

— Acum nu mai pleci? m-a întrebat.

Am privit-o pe ea, apoi pe băiatul care dormea între noi.

— Nu. De data asta, rămân.

Afară, vântul trecea peste câmp ca în ziua întoarcerii mele, dar în casa noastră se auzea pentru prima dată un râs de copil. Iar eu am înțeles că uneori drumul spre familie trece prin cea mai adâncă singurătate, ca să înveți cât de neprețuit este să te întorci acasă.