PARTEA 4 — Vecinul de sus mi-a murdărit balconul cu ceai, iar după al treilea avertisment a râs când a văzut ce pregătisem

PARTEA 4

— Ce este în zid? am întrebat.

Radu nu mi-a răspuns.

A răspuns mama lui.

— Țevile vechi ale clădirii. Și cutia de distribuție a încălzirii.

Mircea a închis ochii o clipă. În sala asociației s-a lăsat un miros greu de praf și hârtie veche. Bărbatul din hol, cel care venise cu reprezentantul firmei, a intrat și a pus pe masă o mapă albastră.

— Sunt inginerul care a făcut măsurătorile, a spus el. Nu știam că documentele au fost modificate.

— Nici eu nu știam că documentele erau modificate, am spus.

Radu și-a întors fața spre el.

— Ai promis că nu discuți asta aici.

— Mi-ai promis că ai acordul proprietarului de la 3B.

— Îl am.

Am ridicat copia cu semnătura mea.

— Nu este al meu.

Inginerul a scos din mapă un plan pliat. Hârtia era îndoită de prea multe ori, iar pe margine avea o urmă de grafit.

— Am fost adus să calculez dacă zidul poate fi spart. Când am văzut traseul țevilor, am spus că lucrarea nu este posibilă fără oprirea încălzirii pentru întregul bloc. Apoi am cerut actele originale.

Mircea a deschis registrul.

— Iar originalul depus acum trei luni nu mai era original.

— Unde este? am întrebat.

Radu și-a băgat mâna în buzunar.

A scos un dosar subțire, învelit într-o folie. În loc să-l ascundă, l-a trântit pe masă.

— L-am luat doar ca să fac o copie.

— Ai luat actul meu de proprietate din arhiva blocului, a spus Mircea.

— Nu era al tău. Era în arhivă.

— Arhiva nu este dulapul tău personal.

Radu s-a întors spre mine.

— Nu înțelegi ce se întâmplă. Am găsit un cumpărător care accepta să-mi plătească aproape dublu dacă apartamentul avea terasa. Cu banii aceia achitam datoriile mamei și chiria centrului unde are nevoie de tratament.

Mariana a încremenit.

— Nu ai spus că trebuie să o împingi pe Elena afară pentru mine.

— Nu te-am împins afară, am spus eu. Ai încercat să mă convingi că locul meu nu mai este sigur.

Radu a coborât privirea.

— Am crezut că, dacă te deranjez suficient, vei accepta oferta.

— De ce nu mi-ai oferit un preț corect?

— Pentru că știam că nu ai vinde.

Cuvintele au rămas între noi ca un obiect greu.

Acolo era tot adevărul. Nu pliculețele. Nu balconul. Nu chiar banii. Radu voia să mă facă să mă îndoiesc de propriul apartament până când o ofertă mică avea să pară o salvare.

Am scos din dosar un ultim document.

— Am fost ieri la notar.

Radu s-a uitat la foaie.

— Ce ai făcut?

— Am cerut o copie certificată a actului meu și am înregistrat o notificare că nu autorizez nicio modificare a zidului, balconului sau instalațiilor. De aceea documentele tale nu mai sunt valabile.

Inginerul a aprobat scurt din cap.

— Cu acea notificare, firma nu poate începe lucrările.

Telefonul lui Radu a sunat din nou. De data aceasta nu a răspuns. Pe ecran apărea același număr. A treia oară, Mariana i-a luat telefonul din mână și a apăsat pe butonul verde.

— Alo?

Vocea de la celălalt capăt era suficient de puternică încât să o auzim toți.

— Doamnă, fiul dumneavoastră ne-a prezentat o proprietate care nu poate fi extinsă. Avansul se returnează, iar costurile măsurătorilor vor fi reținute.

— Înțeleg, a spus Mariana.

— Îmi pare rău, dar nu putem continua.

Ea a închis și i-a întins telefonul.

— Asta ai pierdut, Radu. Nu banii pentru tratamentul meu. Ci minciuna pe care ai construit-o peste ei.

Radu s-a așezat pe scaun. Metalul a scârțâit sub greutatea lui.

Nu m-am bucurat. Mă așteptasem să simt satisfacție, dar în locul ei am avut o oboseală adâncă. M-am gândit la toate diminețile în care ridicasem pliculețele fără să spun nimic. La felul în care transformase bunătatea mea într-o invitație.

— Am o condiție, am spus.

Radu a ridicat ochii.

— Orice.

— Retragi în scris cererea de modificare. Îi dai lui Mircea cheia de la arhiva asociației. Plătești repararea pernei și a prosopului. Și îi spui cumpărătorului adevărul.

— Asta este tot?

— Nu. Îți ceri scuze mamei tale pentru că ai folosit boala ei ca să justifici ce ai făcut.

Radu a strâns buzele.

Mariana s-a ridicat și și-a pus sacoșa pe umăr.

— Nu-mi cere mie iertare înainte să repari ceva. Spune-i Elenei de ce ai ales să arunci ceaiul.

Radu a privit către mine.

— Pentru că ea era mereu acolo.

— Unde?

— Pe balcon. Cu cafeaua. Dacă aruncam pliculețul, știam că îl găsește. Dacă nu-l găsea, știam că plecase. Apoi puteam să intru, să măsor, să vorbesc cu oamenii fără să mă vadă.

Mi s-a strâns pieptul.

— M-ai urmărit ca pe un program.

— Da.

A spus-o fără apărare. Nu ca să se scuze, ci pentru că nu mai avea unde să ascundă fraza.

Mircea a pus în fața lui o foaie albă.

— Scrie tot ce ai făcut și semnează.

Radu a luat pixul. Mâna îi tremura atât de tare, încât prima literă a ieșit strâmbă. Mariana nu l-a ajutat.

A scris retragerea cererii. A recunoscut că semnătura mea nu îi aparținea. A consemnat că pliculețele fuseseră aruncate intenționat. A lăsat cheia arhivei pe masă.

La final, inginerul a semnat că zidul și instalațiile nu puteau fi modificate fără acordul tuturor proprietarilor.

Radu s-a ridicat.

— Pot să repar lucrurile.

— Perna, da, am spus. Încrederea nu se repară cu aceeași șurubelniță.

A dat din cap.

— Știu.

Nu l-am iertat atunci. Iertarea nu poate fi scrisă pe o foaie doar pentru că cineva a simțit presiunea consecințelor. Dar nici nu am vrut să-l las să transforme totul într-o poveste în care era doar un monstru.

A doua zi, Radu a venit cu o tapițeră și cu un prosop nou, alb, împăturit exact pe liniile magazinului. A pus lucrurile lângă ghiveciul cu busuioc și a plecat fără să-mi ceară să deschid.

Plasa transparentă a rămas prinsă de balustradă încă o săptămână.

Într-o dimineață, la 7:04, am auzit un zgomot de sus. Am ridicat capul. Un pliculeț a trecut peste balustradă și s-a prins în plasă.

De data aceasta nu era aruncat de Radu.

Mariana stătea pe balconul apartamentului 4B, cu o ceașcă în mână. A venit jos câteva minute mai târziu, sprijinindu-se de balustradă.

— A fost din greșeală, a spus ea.

— Se vede.

— Îl duc eu la coș.

A desprins pliculețul cu grijă. Apoi a rămas cu el între degete și a zâmbit trist.

— Fiul meu a început să lucreze la depozitul de lângă gară. Nu mai poate plăti lucrarea, dar plătește datoriile încet. Și merge cu mine la tratament.

Am privit pliculețul ud.

— Asta contează.

— Nu vrei să-l ierți?

— Nu știu încă.

Mariana a înțeles. Nu a insistat.

Înainte să plece, mi-a întins pliculețul.

— Atunci păstrează-l. Ca dovadă că uneori o greșeală poate rămâne doar o greșeală.

L-am pus în cutia transparentă, lângă celelalte treizeci și șase. Nu pentru Radu. Pentru mine.

Când am coborât să duc dosarul la asociație, am găsit pe masa din sala comună un bilet scris de mâna lui. Era scurt: „Balconul tău rămâne al tău. Zidul rămâne întreg. Îmi pare rău că am încercat să te fac să pleci.”

Am împăturit biletul și l-am așezat lângă cheia arhivei.

Apoi am luat prosopul nou, l-am întins pe scaun și am pus ceașca de cafea deasupra lui.

Din tavan s-a auzit vocea lui Radu, răgușită și atentă:

— Elena, pot să-ți spun ceva?

— Spune.

— Mâine îmi beau ceaiul în bucătărie.

Am privit prin plasa transparentă pliculețul prins la margine, între busuioc și lumina dimineții.

— În sfârșit, Radu. Coșul tău de gunoi te așteaptă.