Vecinul de sus mi-a murdărit balconul cu ceai, iar după al treilea avertisment a râs când a văzut ce pregătisem

În dimineața în care vecinul de la etajul patru a râs în fața mea, ținând între două degete un pliculeț ud de ceai, am înțeles că nu mai era vorba despre mizerie, ci despre cât de mult credea că poate să mă umilească.

Locuiesc de unsprezece ani în apartamentul 3B. Balconul meu este îngust, cu balustradă albă și trei ghivece de mușcate pe care le îngrijesc ca pe niște animale de companie. În fiecare dimineață, la 7:04, beam cafea acolo. În fiecare seară, la 21:10, strângeam hainele de pe uscător.

Apoi au început să cadă pliculețele lui.

Primul a aterizat lângă ghiveciul cu busuioc.

L-am ridicat, l-am aruncat și am presupus că fusese un accident. După o săptămână, altul a căzut direct pe prosopul alb pe care îl întinsesem la uscat. Petele maronii s-au întins în formă de evantai, ca niște degete murdare.

A doua zi, la prânz, am urcat la apartamentul 4B. Radu a deschis aproape imediat. Purta un tricou negru și avea pe încheietura mâinii o urmă roșie de la ceas.

— Acesta a căzut de la dumneavoastră? am întrebat.

I-am întins pliculețul.

— Vai, nici nu mi-am dat seama. Probabil am aruncat fără să mă uit.

— Nu este primul.

Radu și-a frecat fruntea, prefăcându-se rușinat.

— Îmi pare rău, Elena. Chiar nu am intenționat. Nu se mai întâmplă.

— Bine. Vă rog doar să aveți grijă.

Am coborât cu senzația că exagerasem pentru câțiva centimetri de material pătat.

A doua zi, la 7:04, a căzut altul.

Nu am urcat. Mi-am spus că poate vântul îl împinsese peste balustradă. Trei săptămâni am repetat aceeași minciună în fiecare dimineață. Pliculețele apăreau cu o regularitate aproape matematică. Unul la 7:04. Uneori altul la 21:10.

Într-o seară de joi, am ieșit pe balcon după ce am auzit un sunet umed.

Plosc.

Pliculețul căzuse pe perna scaunului meu preferat. Cafeaua din el se scursese într-o pată rotundă, chiar lângă cusătura verde.

Am urcat imediat.

Radu a deschis cu un zâmbet obosit.

— Iar dumneavoastră?

— Continuați să aruncați pliculețele pe balconul meu.

— Este doar ceai.

— Mi-ați pătat prosopul și perna.

— Locuiți sub mine. Într-un bloc cad tot felul de lucruri.

— Nu cad. Le aruncați.

Radu s-a sprijinit de tocul ușii.

— Sincer, aveți noroc că este doar ceai.

Mi s-a strâns stomacul.

— Ce ar trebui să însemne asta?

A râs încet.

— Că putea fi mai rău.

Apoi mi-a închis ușa în față.

Am rămas câteva secunde pe palier, cu mâna strânsă în jurul barei reci de la balustradă. În acel moment mi-am amintit toate lucrurile pe care le făcusem pentru el: îi primisem coletele, îi udasem florile când pleca, îi hrănisem pisica și îi păstrasem cutiile în debara în fiecare iarnă.

El nu reușea să ducă un pliculeț până la coșul lui.

Am hotărât să-i mai dau o singură șansă.

În dimineața următoare, la 7:04, am auzit din nou ploscăitul. Pliculețul se afla lângă ghiveciul cu busuioc.

De data aceasta am zâmbit.

Am făcut cafea, am pus pliculețul într-o farfurioară de ceramică și am scos din dulap câteva lucruri pe care nimeni nu le-ar fi observat. O plasă subțire, o cutie transparentă, o riglă metalică și un dosar cu foi albe.

Nu voiam să-l sperii. Nu voiam să distrug nimic. Voiam doar să-i arăt ce însemna pentru altcineva „doar un pliculeț”.

La 6:55 stăteam pe balcon, cu telefonul lângă ceașcă. La 7:03, de sus s-a auzit scârțâitul ușii.

Am ridicat privirea.

Mâna lui Radu a apărut peste balustradă, strângând un pliculeț proaspăt. L-a lăsat să cadă, iar eu am întins plasa pregătită cu o clipă înainte ca el să ajungă la podea. Pliculețul s-a oprit într-un mic buzunar transparent.

Radu s-a aplecat peste balustradă.

Eu am ridicat cutia și i-am arătat-o.

— Bună dimineața, Radu. Acum putem vorbi despre ce ai aruncat?…

PARTEA 2

— Ce naiba este asta? a strigat Radu de sus.

Pliculețul stătea prins în plasa transparentă, suspendat la câțiva centimetri de florile mele. Sub el pusesem o cutie cu capac, astfel încât niciun strop să nu atingă balconul. Nu era nimic spectaculos. Doar o bucată de plasă, două cleme și multă răbdare.

— Un loc pentru lucrurile care cad de la dumneavoastră, am răspuns.

— Ai pus o capcană pe balcon?

— Am pus un recipient. Capcana a fost obiceiul dumneavoastră.

Fața lui s-a întunecat. Pentru prima dată nu mai părea somnoros sau nepăsător. Părea atent.

— Scoate imediat chestia aia.

— O voi scoate când nu va mai fi nevoie de ea.

— Nu ai voie să agăți nimic de balustradă.

— Atunci nu mai aruncați nimic peste balustradă.

Am intrat în apartament înainte să-mi tremure vocea. Pe masa din bucătărie aveam dosarul. Lipisem pe fiecare foaie data, ora și locul unde aterizase pliculețul. Nu înregistrasem nimic și nu făcusem scandal. Păstrasem doar fapte.

La 9:10, cineva a bătut puternic în ușa mea.

Radu stătea pe palier, cu un deget bandajat și cu o bucată de plasă ruptă în mână.

— Ai tăiat-o? am întrebat.

— Era prinsă de partea mea de balustradă.

— Era prinsă de balustrada mea.

— Nu-mi pasă. O dai jos.

— De ce? Ca să poți continua?

A făcut un pas spre mine. Am simțit miros de mentă și detergent ieftin.

— Tu nu înțelegi când cineva îți spune ceva simplu?

— Înțeleg foarte bine. Tocmai de aceea am păstrat toate pliculețele.

Privirea lui a coborât spre dosarul din mâna mea.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că, dacă mai cade unul, nu voi mai urca să te rog.

Radu a râs, dar râsul i s-a oprit repede.

— Și ce o să faci? O să chemi administratorul pentru un pliculeț de ceai?

— Nu pentru unul. Pentru treizeci și șase.

În spatele lui, ușa apartamentului 4A s-a deschis. Doamna Mariana, pensionara de lângă el, a scos capul pe palier.

— Radu, termină cu gălăgia, te rog. Este ora nouă dimineața.

— Nu este treaba dumneavoastră.

— Ba este, dacă trezești tot etajul.

Radu a plecat trântind piciorul, iar ecoul s-a lovit de pereții îngusti ai scării.

În aceeași după-amiază am mers la subsol, la domnul Mircea, administratorul blocului. L-am găsit în camera asociației, încercând să desfacă un bec ars. Pe masă se afla registrul cu coperți roșii, pătat de cafea la colț.

— Ai venit pentru Radu, a spus el fără să mă privească.

M-am oprit.

— De ce spuneți asta?

— Pentru că acum două săptămâni m-a întrebat dacă ai de gând să pleci din apartament.

— Ce legătură are asta cu pliculețele?

Mircea a pus becul jos și și-a șters degetele cu o batistă.

— Poate niciuna. Dar a întrebat de două ori.

— A mai întrebat și altceva?

Administratorul a ezitat.

— A vrut să vadă planurile vechi ale blocului. Cele în care apar balcoanele și zidurile dintre apartamente.

Am simțit cum mi se răcește cafeaua în stomac.

— De ce ar avea nevoie de ele?

— A spus că renovează.

— Radu nu renovează nimic.

Mircea m-a privit atunci, iar pe fața lui am văzut o îngrijorare pe care nu încerca să o ascundă.

— Elena, am găsit ceva în registru. O cerere depusă acum trei luni pentru modificarea apartamentului 4B.

— Ce fel de modificare?

A tras un teanc de hârtii din sertar. Deasupra era o schiță cu linii negre și măsurători roșii.

— Vrea să spargă zidul dintre apartamentul lui și balconul tău. Spune că are acordul proprietarului de la 3B.

Mi s-a tăiat respirația.

— Eu nu am semnat nimic.

Mircea a întors foaia spre mine.

În partea de jos se afla un nume care semăna cu al meu, dar literele erau apăsate nefiresc, ca și cum cineva încercase să copieze o semnătură uitând cum se termină ultima literă.

— Știu că nu ai semnat, a spus el. Dar Radu susține că ai făcut-o.

Am ridicat foaia, iar marginea aspră mi-a zgâriat degetul.

— De ce ar vrea balconul meu?

Mircea și-a coborât vocea.

— Pentru că un cumpărător vine mâine dimineață să vadă un apartament „mai mare decât pare în acte”.

În clipa aceea, telefonul meu a vibrat.

Era un mesaj de la Radu.

„La ora zece, în sala asociației. Vii singură. Adu și dosarul.”

Sub mesaj era o fotografie cu balconul meu, făcută de sus. În imagine, se vedea plasa, cutia transparentă și fiecare ghiveci.

Am ridicat ochii spre Mircea.

— El a făcut fotografia.

— Nu, a spus administratorul. Radu nu era singur pe balcon când a făcut-o.

Apoi a scos din sertar un plic marcat cu data de cu o zi înainte și l-a împins spre mine.

— Cineva l-a lăsat aici pentru tine. Și mi-a spus să nu-l deschid până nu ajungi tu.

Am întins mâna către plic, dar înainte să-l ating, deasupra noastră s-au auzit pași repezi. Cineva cobora scările, iar Mircea a șoptit:

— Dacă este cine cred eu, tocmai a venit să ne spună de ce a semnat…

PARTEA 3

— Nu am semnat pentru Radu, a spus Mariana când a intrat în camera asociației.

Ținea în mână o sacoșă de pânză cu un fermoar stricat. Respira greu, dar ochii îi erau limpezi. În spatele ei, pașii se opriseră pe ultima treaptă.

Radu apăruse în prag.

— Pleacă de aici, mamă.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Mama ta?

Mariana a strâns sacoșa la piept.

— Nu am vrut să mă bag, Elena. Dar nu mai pot să mă prefac că nu văd.

Radu a făcut un pas înainte.

— Nu știi ce vorbești.

— Știu foarte bine. Tu ai început cu pliculețele acum aproape două luni. Mi-ai spus că vrei să o convingi să vândă apartamentul.

Camera mică mirosea a hârtie umedă și a metal încins de la instalația electrică.

M-am uitat la Radu.

— De ce?

El și-a strâns maxilarul.

— Pentru că apartamentul tău și al meu pot fi unite. Balconul devine o terasă, iar proprietatea valorează dublu.

— Asta nu îți dă dreptul să mă hărțuiești.

— Nu te-am hărțuit.

Mariana a scos din sacoșă o foaie împăturită.

— Mi-ai spus să arunc pliculețele de la tine. Mi-ai spus că, dacă ea nu poate dormi liniștită sau își găsește lucrurile murdare, o să accepte oferta.

Radu s-a întors spre ea.

— Mamă, taci.

— Nu. Am tăcut destul.

Mi-a întins foaia. Era o listă cu zile și ore, scrisă cu creionul. La fiecare dată apăreau cuvinte scurte: „a ieșit pe balcon”, „a ridicat plicul”, „a stins lumina la 22:18”.

Am simțit un frig ascuțit în palme.

— Ai urmărit când eram acasă?

Radu a privit în jos.

— Aveam nevoie să știu când pot veni oamenii să măsoare.

— Oamenii care urmau să-mi ia balconul?

— Nu ți-l lua nimeni. Era o extindere.

Mircea a ridicat schița de pe masă.

— O extindere fără acordul ei și fără aprobarea asociației.

— Acordul există, a izbucnit Radu. Este aici.

A smuls din buzunar o copie și a trântit-o pe masă. Era aceeași semnătură falsificată. La capătul paginii se afla însă o ștampilă a asociației.

Mircea a devenit palid.

— Ștampila asta nu trebuia să fie la tine.

— Ai lăsat-o în sertar.

— Nu. Am schimbat-o acum trei săptămâni.

Radu a înțeles prea târziu că se contrazisese singur.

Mariana și-a deschis sacoșa până la capăt. Înăuntru se afla un caiet cu margini roase.

— Aici sunt mesajele pe care mi le trimitea. Nu am știut ce să fac. Este fiul meu.

— Mamă…

— Într-o seară mi-a spus că, dacă Elena nu pleacă, va raporta că balconul ei provoacă infiltrații. Apoi mi-a cerut să spun că am văzut apă curgând de la ea.

Am privit-o.

— Dar dumneavoastră nu ați văzut așa ceva.

— Nu. Și îmi pare rău că am tăcut.

Radu și-a apăsat degetele pe tâmple.

— Nu înțelegeți. Dacă nu obțin apartamentul, pierd tot. Am plătit avansul pentru lucrări. Cumpărătorul vine astăzi. Am promis că îi arăt un spațiu de o sută zece metri pătrați.

— Apartamentul tău are cincizeci și doi, am spus.

— Tocmai de aceea aveam nevoie de al tău.

Am scos din dosar fotografiile pliculețelor, foile cu orele și copia contractului de întreținere. Pe fiecare pagină era data. Nu erau amenințări. Nu erau presupuneri. Erau lucruri mici, adunate cu răbdare, exact ca pliculețele lui.

Radu s-a uitat la ele și a înțeles că nu mai putea transforma povestea într-o ceartă între vecini.

— Cât vrei? a întrebat el.

— Nu vreau bani.

— Toată lumea vrea bani.

— Eu vreau să retragi cererea și să repari ce ai stricat.

— Nu pot.

— Atunci vei explica singur cumpărătorului de ce balconul nu îți aparține.

În acel moment, telefonul lui a sunat. A răspuns nervos, fără să se îndepărteze de noi.

— Da?

A ascultat câteva secunde. Fața i s-a schimbat.

— Nu, stați. Ajung imediat.

A închis.

— Cumpărătorul este deja jos, a spus el.

Am crezut că acolo era noua amenințare. Dar Mircea a întors telefonul spre mine. Pe ecran apăruse o notificare de la notarul blocului.

„Cererea de modificare a fost depusă cu o copie a actului de proprietate care nu corespunde arhivei. Veniți urgent. Originalul a fost înlocuit.”

Am ridicat privirea spre Radu.

— Ce ai schimbat în arhivă?

El a făcut un pas înapoi.

Din hol s-a auzit vocea unui bărbat străin:

— Domnul Radu? Reprezentantul firmei spune că documentele nu mai sunt valabile. Și tocmai am primit o fotografie cu ce se află în spatele zidului dintre cele două apartamente…

Radu s-a întors spre mine, iar mâna lui a căutat instinctiv buzunarul interior al hainei.

— Elena, tu nu știi ce este în zidul acela…