PARTEA 4 — La nunta fostului meu ginere, am ridicat paharul după ce soția lui mi-a șoptit ceva nepoatei, iar zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

— Cum adică a luat-o? am întrebat.

Radu a ridicat telefonul. Pe ecran era un mesaj de la recepția hotelului.

O femeie care se prezentase drept mătușa mirelui o scosese pe Margot prin coridorul de serviciu, spunând că fetița avea nevoie de aer.

M-am întors spre Emmett.

— Unde este copilul meu?

El s-a repezit spre ieșire, dar Claire i-a prins brațul.

— Nu face o scenă.

Emmett a smuls mâna.

— Ai luat-o fără să-mi spui?

— Am vrut să o liniștesc.

— Nu e cu tine.

Claire a privit spre ușa laterală. În ochii ei nu mai era furie, ci ceva mai greu de ascuns: panică.

Am alergat pe coridor. Pantofii mei alunecau pe marmură, iar muzica formației continua în sala mare, absurd de veselă. La capătul culoarului, o ușă de serviciu se legăna încă.

Afară, aerul mirosea a benzină și a pământ ud. În parcarea din spatele hotelului, luminile unei mașini se aprindeau și se stingeau.

— Margot! am strigat.

Un șofer a coborât dintr-o dubă albă și a ridicat ambele mâini.

— Fetița este înăuntru. Doamna mi-a spus că este tatăl ei.

Emmett a deschis ușa din spate.

Margot stătea prinsă în centură, cu o păpușă strânsă la piept. Când m-a văzut, a întins imediat brațele.

— Bunicule!

Am luat-o în brațe. Rochia ei roz era mototolită, iar pe obraz avea o dungă de rimel, probabil de la cineva care încercase să-i șteargă lacrimile.

— Sunt aici.

— Claire mi-a spus că mă duce într-un loc unde nu mai încurc pe nimeni.

Emmett a închis ochii.

Claire rămăsese la câțiva pași, cu voalul ridicat de vânt.

— Am vrut doar să mă asculte cineva, a spus ea.

— Ai luat un copil și ai mințit un șofer, i-am răspuns. Asta nu se numește să fii ascultată.

— Dacă nu era ea, ai fi rămas singur după moartea lui Phoebe.

— Eram deja singur. Apoi am avut grijă de Margot. Nu ai venit să salvezi o familie, Claire. Ai venit să ștergi una ca să poți ocupa locul ei.

Emmett s-a apropiat de ea. Nu mai purta expresia mirelui. Cravata îi era desfăcută, iar pe manșeta cămășii se vedea vinul vărsat.

— S-a terminat.

Claire l-a privit cu neîncredere.

— Nu poți anula o căsătorie după o singură ceartă.

— Nu este o singură ceartă. Este fiecare dată când ai făcut-o pe Margot să se simtă vinovată pentru că o iubește pe mama ei. Este documentul falsificat. Sunt banii luați din contul ei. Este faptul că ai scos-o din hotel ca pe un bagaj.

— Și unde vei locui fără mine?

Emmett a făcut un gest spre mine.

— Acolo unde trebuia să fiu de la început: lângă fiica mea.

Claire a început să plângă. Lacrimile i-au stricat machiajul, dar nu am simțit bucurie. Doar oboseală.

Radu a sunat imediat administratorul contului și a cerut blocarea retragerilor. Emmett a scos telefonul și a anulat transferul către internat. Apoi, în fața mea și a lui Margot, a rupt documentul semnat.

— Nu ajunge să-l rupi, i-am spus. Trebuie să repari ce ai făcut.

— Știu.

— Nu cu promisiuni.

— Cu timp.

Pentru prima dată în acea seară, răspunsul lui nu a încercat să mă convingă. A fost doar greu și adevărat.

În salon, invitații încă așteptau. Unii plecau în grabă, alții priveau spre noi cu rușine. Nora venise după noi și ținea în mâini panglica de culoarea caiselor.

— Îmi pare rău că am tăcut, a spus ea.

Margot s-a uitat la ea.

— Tu ai spus adevărul.

Nora a îngenuncheat.

— Prea târziu.

— Dar l-ai spus.

Cuvintele copilului au lovit mai adânc decât orice acuzație.

Emmett a luat-o de mână pe Margot.

— Vrei să mergem acasă?

Ea s-a uitat la mine.

— Pot să aleg eu?

Am simțit cum ceva se schimbă în mine. Toată ziua crezusem că trebuie să vorbesc pentru ea, să o apăr, să o smulg din orice pericol. Dar Margot nu avea nevoie de încă un adult care să-i ia deciziile. Avea nevoie să fie întrebată.

— Da, i-am spus. Alegerea ta contează.

— Vreau să merg la bunicul. Și tata poate veni, dacă nu mă mai trimite nicăieri.

Emmett a îngenuncheat în fața ei.

— Nu te mai trimit. Dar știu că nu mă vei crede astăzi.

— Atunci vino mâine.

— Vin.

— Și poimâine.

— Vin și poimâine.

Claire stătea lângă masa unde cu câteva ore înainte își pusese buchetul. Florile se împrăștiaseră pe fața de masă, iar unul dintre trandafiri căzuse într-un pahar gol.

— Emmett, te iubesc, a spus ea.

El a privit-o îndelung.

— Poate că da. Dar ai vrut să fii iubită prin îndepărtarea unui copil. Eu nu mai pot construi nimic pe locul acela.

Nu a chemat nimeni poliția. Nu a fost nevoie de sirene sau de cătușe. Radu a pregătit actele pentru restituirea banilor, iar Claire a plecat din hotel înainte ca formația să termine ultima piesă. Nu mai avea niciun musafir în urma ei.

În mașina mea, Margot stătea pe bancheta din spate, cu pantofii scoși și rochia prinsă între genunchi. Emmett s-a așezat lângă ea, nu în față.

— Pot să te întreb ceva? i-a spus.

— Da.

— Vrei să păstrăm fotografia în care ești lângă mine și bunicul?

Margot s-a gândit.

— Da. Dar vreau să fie și mama în ea.

Am privit oglinda retrovizoare. În buzunarul vestei, scrisoarea lui Phoebe se îndoia la margine.

— O vom pune pe peretele din camera ta, am spus. Și fotografia va fi lângă ea.

— Chiar dacă Claire nu vrea?

Emmett a răspuns înaintea mea.

— Nu mai depinde de Claire.

A doua zi, el s-a întors la hotel cu Radu pentru a recupera banii lui Margot. A anulat contractul cu internatul și a cerut o evaluare independentă a contului. Nu mi-a cerut să-l iert. Nu mi-a cerut să uit. A venit în fiecare dimineață la ora șapte și a dus-o pe Margot la grădiniță, chiar și în zilele în care ea îl întâmpina cu brațele încrucișate.

În prima dimineață, Margot i-a dat un desen făcut cu creioane colorate. Erau trei oameni sub un soare mare: ea, tatăl ei și eu. În colțul foii desenase o femeie cu păr lung și un zâmbet trist.

— Asta este mama, a explicat ea.

Emmett a ținut desenul cu ambele mâini.

— Este frumoasă.

— Știu.

Eu am deschis albumul cu fotografii din copilăria lui Phoebe și am găsit o imagine pe care nu o mai văzusem de ani întregi. Fiica mea avea șase ani și purta o rochiță roz aproape identică cu cea a lui Margot. Ținea în mână o prăjitură topită, iar pe nas avea cremă.

Margot a râs când a văzut-o.

— Bunicule, mama semăna cu mine.

— În mai multe feluri decât crezi.

Emmett a privit fotografia, apoi a atins cu degetul marginea ei.

— Am încercat să merg înainte atât de repede, încât am lăsat-o pe ea în urmă.

— Nu poți repara timpul, i-am spus. Dar poți să nu mai fugi de el.

El a dat din cap.

În acea seară, Margot a lipit fotografia deasupra patului. Sub ea a pus scrisoarea lui Phoebe, într-o ramă simplă. Apoi a luat panglica de culoarea caiselor și a legat-o în jurul ramei.

— Asta nu mai este dosarul lui Claire, a spus ea. Este cutia noastră.

— Ce punem în ea? am întrebat.

Margot a zâmbit.

— Toate lucrurile care nu trebuie uitate.

A luat o fotografie, un desen și biletul de la nunta care nu mai fusese nuntă. Le-a așezat cu grijă în cutie, iar Emmett a pus lângă ele verigheta pe care nu o mai purta.

Margot s-a uitat la el.

— Și asta?

— Este o amintire despre ce nu trebuie să fac niciodată.

Fetița a închis cutia și a legat panglica cu un nod mic, sigur.

Pe capac, cu litere tremurate, a scris: „Aici încape toată familia mea.”

Apoi mi-a întins creionul și a adăugat, chiar sub cuvintele ei: „Nimeni nu este scos din poză.”