PARTEA 4 — Am intrat la nunta fostului meu soț, iar un necunoscut m-a privit îngrozit înainte să scape paharul din mână

PARTEA 4

…Și, pentru prima dată în acea noapte, am simțit că frica nu mai venea din trecut, ci din următoarele zece minute.

Renata a sunat imediat la serviciul de protecție a copilului.

— Cine a semnat ordinul? a întrebat ea.

A ascultat, cu telefonul lipit de ureche.

— Nu există niciun funcționar cu numărul acela.

Polițistul a apucat brațul lui Guilherme.

— Unde este copilul?

— Nu știu despre ce vorbiți.

— Atunci nu vă opuneți.

— Nu mă atingeți!

Oaspeții s-au dat la o parte. Rochia albă a Camilei a trecut printre ei ca o fantomă, iar Guilherme a fost încătușat lângă masa cu tortul. Nu se mai auzea muzica. Doar motorul frigiderului și plânsul unei femei din spatele meu.

— Fratele meu nu ar face asta, a spus el.

Samuel l-a privit fără milă, dar vocea i-a rămas calmă.

— Fratele dumneavoastră a semnat transferul.

— Nu știți nimic.

Renata s-a întors spre mine.

— A folosit telefonul lui Luiz pentru a trimite ordinul. Dar camera de supraveghere a centrului a înregistrat mașina.

Guilherme s-a smucit.

— Nu aveți dreptul să mă acuzați pe baza unei mașini.

— Nu te acuz eu, am spus. Te-ai acuzat singur când ai spus că ai găsit o soluție pentru toți.

În aceeași noapte, poliția a găsit-o pe Sofia într-o casă de vacanță de lângă Atibaia. Luiz încerca să plece cu ea într-o mașină închiriată. Laura, mama surogat, era cu el și plângea.

Când am ajuns, era aproape trei dimineața. Aerul mirosea a pământ ud și a frunze zdrobite. În camera mică, o lampă de veghe arunca o pată portocalie peste pătuț.

Sofia dormea.

Avea aceeași cută adâncă între sprâncene pe care o avea Lia când se concentra. Pe încheietura ei era o brățară de hârtie, iar numele scris pe ea fusese tăiat cu pixul.

Am atins marginea pătuțului.

— Bună, Sofia.

A deschis ochii.

Nu a plâns. Doar m-a privit.

A fost suficient.

Mai târziu, în sala de audieri, Guilherme a auzit înregistrarea de la nuntă. Vocea lui răsuna prin difuzor, clară și rece.

„Banii stăteau nefolosiți în timp ce sute de angajați își puteau pierde locurile de muncă.”

Apoi vocea mea:

„Ai furat embrionii mei.”

Și răspunsul lui:

„Am găsit o soluție pentru toți.”

Guilherme a închis ochii.

— Opriți înregistrarea.

— Ați spus aceste lucruri? a întrebat procurorul.

— Eram panicat.

— Dar vocea este a dumneavoastră.

A rămas tăcut.

Pentru prima dată, l-am văzut ascultându-se din afară. Nu mai putea schimba tonul, pauzele, aerul superior din fiecare cuvânt. Nu mai putea spune că fusese înțeles greșit.

A doua zi, Renata mi-a arătat camera în care fusese ținută Sofia. Pătuțul era gol. Pe podea rămăsese o jucărie de lemn în formă de lună, cu vopseaua zgâriată pe una dintre margini.

Am luat-o în palmă și am simțit o durere fără nume. Nu era doar furie. Era timpul pe care nimeni nu mi-l putea înapoia.

Dosarele au lămurit restul.

Guilherme falsificase declarația mea de deces cu ajutorul directorului clinicii, doctorul Raul Nogueira. Banii fuseseră trecuți prin șapte firme și folosiți pentru a acoperi datoriile companiei. Embrionii mei fuseseră scoși din evidență pentru a crea un descendent eligibil pentru fondul bunicii.

Camila nu știa că embrionul transferat ei provenea din materialul meu genetic. Când a aflat, a depus mărturie împotriva lui și a renunțat la căsătorie.

Sarcina ei a fost urmărită cu grijă. Copilul care avea să se nască era al meu biologic, dar nu urma să fie luat de la ea fără o evaluare medicală și psihologică. Am ales împreună cu specialiștii un plan care proteja copilul înainte de a-mi satisface mie dreptatea.

Asta a fost cea mai grea parte.

Să nu transform doi copii nevinovați în arme împotriva adulților care îi folosiseră.

Guilherme a încercat să-și schimbe avocatul. A sunat trei firme într-o singură zi. Prima a refuzat după ce a citit dosarul. A doua i-a cerut un avans pe care nu-l mai putea plăti. A treia i-a spus că nu poate apăra simultan frauda financiară, falsul de identitate și dispariția embrionilor.

— Spune-le că nu am știut, a ordonat el fratelui său.

— Ai știut, Luiz i-a răspuns. Mi-ai spus că este doar o formalitate.

— Nu mă abandona acum.

— Tu ai abandonat-o pe ea. Pe mine. Pe toți.

Discuția a fost înregistrată legal de poliție. Guilherme și-a auzit din nou vocea, de data aceasta implorând.

— Helena nu poate lua totul.

Renata mi-a spus despre apel în aceeași după-amiază.

— Vrei să vorbești cu el?

Am privit-o pe Lia, care dormea pe covorul din sufragerie, cu o carte deschisă lângă obraz. Sofia își mișca degetele în pătuțul de lângă fereastră.

— Nu.

— Ești sigură?

— Pentru prima dată, da.

Au trecut trei luni.

Procesul încă nu se terminase, dar fondul bunicii fusese înghețat și recuperarea banilor începuse. Doctorul Raul Nogueira a pierdut clinica. Administratorul care-mi falsificase moartea a recunoscut totul pentru a primi protecție. Guilherme a rămas în arest preventiv, fără firme, fără mașini și fără oamenii care îl numeau odinioară prieten.

Eu m-am mutat într-un apartament luminos din Campinas. Nu era mare. Avea o bucătărie îngustă, un balcon cu două ghivece de busuioc și o fereastră prin care se vedea acoperișul unei școli.

În fiecare dimineață, Lia își bea laptele lângă mine.

Sofia râdea când auzea apa curgând.

Camila venea de două ori pe săptămână la consultații. Între noi nu a existat prietenie imediată. A existat însă sinceritate.

Într-o după-amiază, m-a întrebat:

— Mă vei urî mereu?

— Nu te-am urât niciodată pentru că ai crezut minciunile lui.

— Dar pentru că sunt însărcinată cu fiul tău?

Am tăcut câteva secunde.

— Nu copilul este vinovat că adulții au făcut alegeri murdare.

A plâns. Și, de data aceasta, am lăsat-o să plângă fără să încerc să repar totul.

În săptămâna următoare, prima ninsoare subțire a acoperit balustrada balconului. Lia a apăsat nasul de geam și a desenat cu degetul o casă, două femei și trei cercuri mici.

— Asta suntem noi? am întrebat.

— Da. Și aici este tata?

Am privit cercul lăsat în afara casei.

— Nu, iubita mea. Acolo este cineva care încă învață unde îi este locul.

Într-o seară, am primit un mesaj de la Guilherme. Nu era lung.

„Am greșit. Spune-mi doar că ești bine. Putem vorbi despre familie.”

Am citit de două ori. Apoi am pus telefonul cu fața în jos.

După câteva minute, am răspuns:

„Suntem bine. Dar familia mea nu mai este un loc în care tu poți intra când îți este teamă.”

Nu am mai așteptat răspunsul.

Pe raftul din sufragerie am păstrat panglica arămie de la nunta aceea. Într-o parte era pătată de șampanie, iar la capăt avea o urmă întunecată de pe marmura unde căzuse.

Lia a luat-o într-o zi și a legat-o de mânerul pătuțului Sofiei.

— Acum nu mai este singură, a spus ea.

Am zâmbit și am privit cele două fetițe dormind una lângă alta.

Panglica se mișca ușor în aerul de la fereastră.

De data aceasta, nimeni nu ne mai putea șterge numele.