PARTEA 4 — Cu o zi înainte de nuntă, am auzit ce plănuiau pentru mine, iar când am apărut la ceremonie, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Al doilea dosar nu mai putea fi închis cu un zâmbet, o promisiune sau o semnătură pusă în grabă.

Am ieșit din salon în timp ce polițiștii îi conduceau pe Margarita și pe Andrei spre mașinile parcate în ploaie.

Petru rămăsese pe loc, cu fața între palme.

— Caterina, a spus el, eu pot să explic.

M-am oprit.

— Explică procurorului.

— Nu am crezut că vor merge până la capăt.

— Dar ai pregătit barca.

— Mi-a fost frică de Margarita.

— Și mie mi-a fost frică de omul cu care urma să mă căsătoresc. Diferența este că eu nu am transformat frica într-un plan de moarte.

Roman m-a atins ușor pe umăr.

— Avocatul dumneavoastră este la telefon.

Am răspuns.

— Spune-mi că toate copiile sunt în siguranță.

— Sunt. Dar avem o problemă, a spus avocatul. Firma străină care a încercat să preia brevetele a depus documentele folosind semnătura dumneavoastră digitală.

Am închis ochii.

— Nu am semnat nimic.

— Știu. Dar cineva a folosit certificatul dumneavoastră de acces.

Andrei a auzit și s-a întors din dreptul ușii.

— Caterina, trebuie să mă asculți. Nu eu am făcut asta.

— Ai spus că voiai compania.

— Nu înseamnă că am furat-o.

— Atunci cine a furat-o?

A tăcut.

În acea tăcere am înțeles că adevărul era mai mare decât o nuntă stricată. Mama lui îl folosise ca să ajungă la mine, iar el își folosise iubirea prefăcută ca să ajungă la averea tatălui meu. Între ei exista însă o a treia persoană, cineva care avusese acces la documentele mele și la sistemele companiei.

La sediul firmei, la ora trei după-amiaza, am intrat în sala de audiții. Directorul financiar, administratorul de rețea și avocatul stăteau în jurul mesei. Pe ecran era afișat jurnalul accesărilor.

— Certificatul digital a fost folosit de la calculatorul din biroul lui Andrei, a spus administratorul.

— Era singur acolo?

— Nu. În ultimele șase luni, accesul a fost folosit și de Petru.

Am simțit cum fiecare piesă se așază la locul ei.

— Petru nu avea motive să cunoască arhitectura companiei.

— Cineva i-a oferit accesul, a spus avocatul.

Am derulat imaginile de supraveghere. Cu trei zile înainte de nuntă, Petru intrase în biroul lui Andrei. După douăzeci de minute, ieșise cu un dosar. În urma lui, Margarita intrase folosind cheia fiului ei.

Dar mai era ceva.

Într-o imagine aproape neclară, în spatele lui Margarita se vedea un bărbat pe care îl recunoșteam. Victor Sava, consilierul juridic al companiei, omul care lucrase cu tatăl meu înainte de moartea lui.

L-am sunat.

— Victor, de ce ai intrat în biroul lui Andrei?

A urmat o pauză.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Am imaginea.

— Atunci ai și răspunsul.

— Nu. Am doar dovada că ai fost acolo.

Vocea lui s-a înăsprit.

— Nu poți lupta cu toți oamenii care te înconjoară, Caterina.

— Nici nu trebuie. Trebuie doar să-i las să vorbească.

În aceeași seară, procurorul a primit toate documentele. Semnătura mea digitală fusese copiată, iar transferul urma să se finalizeze la două zile după nuntă. Planul era simplu: după moartea mea, Andrei ar fi preluat controlul, iar compania ar fi fost vândută prin firma străină. Banii urmau să fie împărțiți între Margarita, Victor și omul care ar fi rămas văduv.

Andrei a cerut să mă vadă înainte de audiere.

L-am întâlnit într-o cameră mică din clădirea parchetului. Între noi se afla o masă metalică și un reportofon pornit.

— Îți amintești când mi-ai spus că nu vrei să semnezi contractul fără să-l citești? a întrebat el.

— Îmi amintesc.

— Atunci am crezut că ești rece.

— Nu eram rece. Eram atentă.

— Te-am iubit.

— Poate. Dar ai iubit mai mult ce puteai obține de la mine.

A început să plângă.

— Mama m-a amenințat că mă distruge dacă nu o ajut.

— Ai avut trei ani să pleci.

— Nu am știut cum.

— Ai fi putut începe spunând adevărul.

S-a uitat la reportofon.

— Înregistrezi?

— Da.

— Și dacă îți spun unde sunt documentele?

— Spune-i procurorului.

A coborât capul. Apoi a rostit numele lui Victor.

A doua zi, Victor a fost reținut la aeroport. Avea asupra lui pașapoarte, copii ale contractelor și un dispozitiv cu cheia digitală a companiei.

Când a auzit vestea, Andrei a cerut să-și schimbe declarația. Avocatul lui a refuzat să mai participe la orice discuție neînregistrată.

— Nu mai pot să te salvez, i-a spus avocatul. De acum, trebuie să te aperi singur.

Andrei a râs scurt, fără bucurie.

— Toți mă abandonați.

— Nu, a răspuns avocatul. Toți încetăm să mai mințim pentru tine.

La câteva zile după aceea, procurorul mi-a trimis înregistrarea integrală a conversației din biroul Margaritei. Am ascultat-o singură, seara, în apartamentul meu gol.

Vocea lui Andrei a umplut încăperea.

„Până la sfârșitul anului o îngropăm.”

Apoi vocea mea, din prezentarea înregistrării, a răspuns:

— Tocmai ai spus că voiai compania.

Când și-a auzit propriile cuvinte, Andrei a început să plângă. Nu mai era mirele sigur pe el, cu costumul impecabil și zâmbetul pregătit pentru fotografii. Era doar un bărbat care descoperea, prea târziu, că fiecare minciună păstrează vocea celui care a rostit-o.

Procesul a durat aproape un an. Margarita a primit condamnare pentru instigare și fraudă. Andrei a recunoscut conspirația și falsificarea documentelor, iar pedeapsa lui a fost redusă pentru cooperare, nu pentru că l-aș fi iertat eu. Petru a depus mărturie și a primit o sentință mai mică, dar nu a scăpat de consecințe.

Compania a rămas a mea.

Nu pentru că am luptat să o păstrez, ci pentru că am refuzat să-i las pe cei care mă voiau moartă să decidă ce fac cu viața mea.

În săptămânile de după proces, am golit casa în care locuisem cu Andrei. În dormitor nu mai rămăsese nimic în afară de un cui gol pe perete și o fotografie uitată într-un sertar. În fotografie, el mă ținea de mână la malul lacului.

Am rupt fotografia în două.

Nu din ură.

Din nevoia de a nu mai confunda trecutul cu o promisiune.

Paltonul crem stătea pe un scaun. Broșa rotundă din alamă, cu inițialele tatălui meu, avea o zgârietură subțire făcută în noaptea aceea, când paznicul încercase să mă oprească.

Am păstrat-o.

La șase luni după nuntă, m-am mutat într-un apartament mic din Brașov, aproape de parc. Am început să lucrez din nou la proiectele medicale ale companiei și am deschis un fond pentru femeile care fugeau din relații periculoase.

În fiecare dimineață, fiica surorii mele venea la mine înainte de școală. Avea șapte ani și desena mereu case cu ferestre galbene.

Într-o zi, mi-a întins o foaie.

— Aceasta este casa ta nouă, mi-a spus.

— De ce nu ai desenat ușa?

— Pentru că ușile trebuie să se poată deschide.

Am simțit un nod în gât.

— Și cine locuiește acolo?

— Tu. Și oamenii care nu te mint.

Am râs, apoi am îmbrățișat-o atât de strâns, încât a protestat.

În prima dimineață cu ninsoare, am mers singură prin parc. Zăpada se așeza pe băncile goale, iar orașul mirosea a lemn ars și cafea proaspătă. Telefonul a vibrat în buzunar.

Era un mesaj de la Andrei.

„Am ieșit pentru câteva zile. Te rog, vino să vorbim. Știu că am greșit. Putem începe din nou.”

Am citit mesajul până la capăt.

Apoi am răspuns:

„Nu mai există un noi la care să mă întorc. Îți doresc să înveți să trăiești cu adevărul tău.”

Am șters conversația.

Nu am blocat numărul imediat. Nu pentru că aș fi așteptat alt mesaj, ci pentru că nu mai simțeam nevoia să fug de nimic.

Seara, am agățat paltonul crem lângă ușă. Broșa de alamă a prins ultima rază de lumină și a strălucit ca o mică fereastră.

Pentru prima dată, nu mi-am amintit de noaptea în care fusesem aproape ucisă.

Mi-am amintit că plecasem vie.