PARTEA 4 — Fosta mea soție a apărut la concursul sponsorizat de mine, iar când gemenii ei au urcat pe scenă, soția mea a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Maxim nu s-a mișcat când anchetatoarea a pornit înregistrarea.

În sală s-a auzit vocea Victoriei, limpede, rece și sigură.

„Dacă Iulian află că Elena este însărcinată, totul se termină. Nu trebuie să primească scrisorile. Nu trebuie să vadă certificatul. Iar dacă băieții apar vreodată, îi vom face să pară niște copii fără nume.”

Victoria a făcut un pas înainte.

— Opriți asta.

— Nu putem, a răspuns anchetatoarea. Este o probă.

— A fost scos din context!

Adrian a închis ochii.

— Nu, Victoria. A fost spus exact așa.

Maxim se uita la mama lui, nu la anchetatori. Chipul lui de copil se strângea încet, ca o foaie prinsă într-un pumn.

— Ai spus că tata este eroul meu, a murmurat el.

Victoria s-a întors spre el.

— Maxim, eu am făcut totul pentru tine.

— Ai făcut totul ca să câștig eu?

— Ca să nu pierdem noi.

— Dar ei ce au pierdut?

Nimeni nu i-a răspuns.

La șaisprezece minute după ce înregistrarea s-a terminat, telefoanele au început să sune. Avocatul Victoriei a încercat să intre în sală, dar s-a oprit la ușă când a văzut mandatul.

— Nu semnez nimic până nu vorbesc cu dumneavoastră, i-a spus Victoria.

— Nu mai sunt avocatul dumneavoastră, a răspuns el. Am aflat că ați ascuns documente și de la mine.

Victoria s-a uitat spre mine.

— Iulian, mă poți ajuta.

— Nu.

— Ai fost soțul meu.

— Tocmai de aceea știu cât de des ai numit controlul iubire.

Anchetatorii i-au cerut să meargă. Ea și-a îndreptat spatele, ca și cum încă ar fi putut porunci lumii să se oprească.

Dar lumea nu s-a oprit.

A trecut pe lângă ea.

Înainte să iasă, Victoria s-a oprit lângă Maxim.

— Vino cu mine.

El și-a retras mâna.

— Nu știu unde să merg cu tine.

A fost prima dată când am văzut-o cu adevărat singură.

Nu am simțit bucurie.

Doar o oboseală adâncă, veche de treisprezece ani.

În aceeași seară, am mers cu Elena și băieții la un restaurant mic de lângă gară. Masa era lipicioasă, ceștile aveau margini ciobite, iar Lev își așezase medalia lângă farfurie.

— Pot să te întreb ceva? a spus Ivan.

— Orice.

— De ce nu ne-ai căutat?

Am ținut privirea în jos.

— Pentru că am crezut o minciună. Apoi mi-a fost prea rușine să verific dacă era adevărată.

— Asta nu este un răspuns bun.

— Știu.

— Dar este adevărat?

— Da.

Elena a pus mâna peste cana ei de ceai.

— Nu vreau să le promiți că vei deveni tată într-o singură zi, Iulian.

— Nici eu nu vreau să promit asta.

M-am uitat la băieți.

— Vreau să învăț să fiu prezent. Dacă îmi dați voie.

Lev a analizat medalia, nu fața mea.

— Poți începe cu următorul antrenament.

— Unde este?

— Marți, la ora cinci, la bibliotecă.

— Voi fi acolo.

— Nu întârzia.

— Nu voi întârzia.

În noaptea aceea am intrat singur în casa în care locuisem cu Victoria. Holul mirosea a parfum și lemn lustruit. În birou, rafturile erau pline de trofee cumpărate pentru Maxim și de fotografii în care zâmbeam fără să mă uit cu adevărat la el.

Pe birou am găsit un singur obiect care nu aparținea Victoriei: broșa rotundă din lemn, dăruită cândva Elenei. O luasem dintr-o cutie veche în ziua divorțului, fără să-mi amintesc de ce. O ținusem ani întregi într-un sertar încuiat.

Am ridicat-o.

Pe spatele ei era o zgârietură adâncă, făcută în prima noastră iarnă, când Elena râsese și spusese că nu știa să aibă grijă de lucruri frumoase.

Atunci am înțeles că nu păstrasem broșa ca pe o amintire.

O păstrasem ca să nu uit că fusesem cândva alt om.

Victoria a fost trimisă în judecată pentru falsificarea documentelor, fraudă și folosirea ilegală a fondurilor fundației. Adrian a recunoscut totul și a acceptat să depună mărturie. Nu am urmărit fiecare știre. Nu am vrut să transform recuperarea copiilor mei într-un spectacol despre prăbușirea ei.

Am vândut casa mare și m-am mutat într-un apartament aproape de școala gemenilor. Camera lor avea două birouri identice, o bibliotecă îngustă și un glob pământesc pe care Ivan îl rotise atât de des încât axul începuse să scârțâie.

Primele săptămâni au fost grele.

Lev îmi răspundea cu propoziții scurte.

Ivan mă întreba lucruri despre trecut și mă privea atent când răspundeam, ca să vadă dacă aleg din nou varianta comodă.

Nu m-am supărat.

Era dreptul lui.

Într-o sâmbătă, am încercat să gătesc clătite. Le-am ars pe primele trei, iar gemenii au râs atât de tare încât vecina a bătut în țeavă.

— Tată, a spus Lev, dacă vrei să ne impresionezi, trebuie să înveți să nu incendiezi micul dejun.

A fost prima dată când mi-a spus tată.

Am întors clătita cu mâna tremurândă.

— Mă antrenez.

— Se vede, a spus Ivan. Dar încă nu ești bun.

Afară a venit primul viscol la sfârșitul lui noiembrie. Gemenii au lipit pe fereastră un desen cu trei siluete ținându-se de mâini. Eu eram desenat mai înalt decât toți, cu urechi enorme.

— De ce am urechile așa? am întrebat.

— Pentru că trebuie să asculți mult, a răspuns Ivan.

Am păstrat desenul pe frigider.

La două luni după concurs, am primit un mesaj de la Victoria. Nu era lung.

„Am terminat perioada de control judiciar. Vreau să vorbim. Putem începe din nou, măcar ca prieteni. Știu că încă îți pasă.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns.

„Îți doresc să-ți repari viața. Dar eu nu mă mai întorc în locul în care a trebuit să nu văd adevărul ca să pot rămâne.”

Am șters conversația.

Nu pentru că nu-mi păsa.

Ci pentru că, în sfârșit, îmi păsa și de mine.

În primăvara următoare, Lev și Ivan au câștigat din nou concursul. De data aceasta nu mai eram sponsorul principal. Am stat în ultimul rând, cu mâinile în buzunare și cu broșa Elenei prinsă de interiorul hainei, ca pe un talisman tăcut.

Când au fost chemați pe scenă, am vrut să mă ridic.

Dar m-am oprit.

Nu trebuia să ocup locul nimănui.

Băieții au primit medaliile, apoi au coborât direct spre mine. Lev mi-a întins una dintre foi.

— Am scris ceva pentru tine.

Era o problemă de logică inventată de ei.

„Un om pierde treisprezece ani pentru că a crezut o minciună. Cât timp îi trebuie să devină din nou demn de adevăr?”

— Nu știu, am spus.

Ivan și-a înclinat capul.

— Nici noi.

— Dar putem calcula împreună.

Lev a zâmbit.

— Atunci vino.

Am ieșit cu ei în ninsoarea subțire de martie. Pe treptele clădirii, Elena ne aștepta. Broșa ei de lemn strălucea la gât, lustruită de degetele timpului.

Mi-am atins haina și am simțit broșa mea sub material.

Două bucăți din același trecut.

De data aceasta, niciuna nu mai era ascunsă.