Vecina mea a anunțat că-mi va lua soțul, iar când am apărut la petrecerea ei, zâmbetul i-a înghețat

În clipa în care Vanessa a ridicat capacul cutiei, mâna ei s-a oprit deasupra unui obiect pe care îl recunoșteam prea bine, iar curtea întreagă a amuțit.

Cu trei săptămâni înainte, o întâmpinasem cu o plăcintă cu mere și cu un ștergar cusut de mama mea, fiindcă mi se păruse singură în casa nouă. Irvin căra o cutie cu farfurii când Vanessa a apărut în ușă, cu părul prins neglijent și cu un zâmbet atât de sigur, încât mi-am spus că femeia aceea știe să supraviețuiască oriunde.

— Dacă ai nevoie de ceva, strigă la noi, i-am spus.

— Mai ales dacă soțul tău e acasă, a glumit ea.

Am râs, deși gluma mi-a lăsat un gust amar.

În săptămânile următoare, Vanessa a început să bată la ușa noastră numai când Irvin se întorcea de la serviciu. Într-o marți, avea nevoie de o șurubelniță. Miercuri, de ajutor la un colet. Joi, nu putea schimba un bec fără să-l cheme pe el.

— Ai mâini de aur, Irvin, îi spunea, sprijinindu-și degetele pe brațul lui.

El se retrăgea de fiecare dată.

— Ai grijă, Vanessa. Becul nu merită o operație pe umăr.

Eu priveam din bucătărie și îmi simțeam stomacul strâns, ca atunci când aștepți rezultatul unei analize.

Într-o după-amiază de vineri, Vanessa a venit fără să bată. Irvin era la serviciu, iar ceainicul fluiera pe aragaz. Ea s-a așezat la masa noastră, și-a încrucișat picioarele și a pus cana exact peste pata rotundă rămasă de la o lumânare.

— Elena, să nu te superi, dar vreau să fiu sinceră.

— Asta sună întotdeauna ca începutul unei vești proaste.

— O să-ți iau soțul.

Am crezut că glumește. I-am privit cerceii mari, lucioși, apoi am izbucnit într-un râs scurt.

— Vanessa, ești divorțată de două luni. Poate ai nevoie de odihnă, nu de planuri.

— Nu sunt obosită. Sunt hotărâtă. Bărbații se plictisesc după șaptesprezece ani de căsnicie. Pregătește-te pentru divorț.

Când a plecat, cana ei a rămas pe masă. Am spălat-o de trei ori, dar mirosul de parfum dulce a persistat în bucătărie.

După aceea, nu s-a mai ascuns. Se îmbrăca în rochii subțiri când Irvin lucra în grădină, se apleca peste gard și îi aducea fursecuri cu scorțișoară. Într-o seară, i-a șoptit ceva atât de aproape de obraz, încât am scăpat lingura în chiuvetă.

— Nu te teme, Elena, mi-a spus Irvin când a intrat. Nu mă interesează.

— Atunci de ce nu o oprești?

A lăsat cheile pe bufet și m-a privit obosit.

— Pentru că uneori oamenii se hrănesc din scandal. Dacă îi răspund, îi dau exact ce vrea.

O săptămână mai târziu, Vanessa a lipit invitațiile pentru grătarul ei. Irvin a primit una. Eu nu.

— Mergi, i-am spus.

— Nu merg nicăieri fără tine.

— Ba da. Și faci întocmai ce îți spune.

În seara petrecerii, mi-am pus o rochie verde închis, mi-am prins la încheietură ceasul primit de la tata și am luat cutia împachetată în hârtie crem. Înăuntru se afla un obiect pe care Vanessa îl lăsase singură în casa mea, fără să bănuiască ce putea dovedi.

La jumătate de oră după sosirea lui Irvin, am intrat în curtea ei. Muzica s-a subțiat, paharele au rămas suspendate, iar Vanessa s-a întors spre mine.

— Ce cauți aici?

— Am venit cu un dar pentru gazdă.

Am pus cutia pe masa plină cu platouri și am împins-o spre ea.

— Deschide-o.

Vanessa a ridicat încet capacul. Apoi degetele ei au atins ceea ce se afla deasupra, iar fața i s-a golit de culoare. În spatele ei, Irvin a făcut un pas înainte și a murmurat:

— Elena, nu aici…

Dar eu deja întinsesem mâna spre plicul prins sub panglica albă…

PARTEA 2

Dar eu deja întinsesem mâna spre plicul prins sub panglica albă, iar Vanessa s-a repezit să-mi apuce încheietura.

— Nu-l deschide, a șoptit.

În jurul nostru, vecinii se prefăceau că privesc fripturile, deși nimeni nu mai atingea nimic. O furculiță a căzut pe o farfurie, iar sunetul ei subțire mi-a străpuns pieptul.

— De ce? am întrebat. Nu tu ai spus că nu ai nimic de ascuns?

— Este proprietatea mea.

— Atunci de ce era în cutia cu lucrurile tale pe care mi le-ai cerut să le păstrez?

Vanessa și-a întors privirea spre Irvin.

— Tu știai?

El a rămas nemișcat. Culoarea i se retrăsese din obraji.

— Știam că Elena a găsit ceva. Nu știam ce a adus.

Am scos primul obiect din cutie: o agendă mică, cu coperți roșii și colțurile roase. O găsisem cu două seri înainte, în garaj, printre cutiile pe care Vanessa mă rugase să le țin până își zugrăvea casa. Pe prima pagină nu era numele ei. Erau trei inițiale și o listă de sume.

— Ai intrat în lucrurile mele, a spus Vanessa.

— Tu mi-ai cerut să le pun în garaj. Eu am găsit agenda când s-a vărsat cutia.

— O agendă nu dovedește nimic.

— Nu. Dar semnăturile de lângă sume poate că dovedesc.

Un bărbat în vârstă, domnul Petrescu, s-a apropiat de masă. Era vecinul de peste drum și își ținea mereu servetul împăturit în buzunarul cămășii. A privit agenda, apoi pe Vanessa.

— De unde ai asta?

Vanessa a zâmbit forțat.

— Nu te privește.

— Ba mă privește. Inițialele acestea sunt ale surorii mele.

Mi-am simțit genunchii moi. Irvin mi-a atins cotul, dar nu m-am sprijinit de el. Aveam nevoie să rămân în picioare, chiar dacă fiecare privire din curte mă apăsa ca o piatră.

— Sora dumneavoastră a fost căsătorită cu Vanessa? am întrebat.

— Nu. Vanessa a fost căsătorită cu nepotul meu, Radu. După divorț, sora mea i-a împrumutat bani pentru o cafenea. Banii au dispărut.

Vanessa a râs scurt.

— Radu era dependent de jocuri. Nu am luat nimic.

Domnul Petrescu și-a scos telefonul vechi din buzunar.

— Am venit aici pentru că Irvin mi-a spus că Vanessa s-a mutat lângă voi. Mi-a trimis fotografia ei. Am recunoscut-o imediat.

Irvin a tresărit.

— Când ai vorbit cu el?

— Cu două săptămâni în urmă, am răspuns. Mi-a spus să fiu atentă, dar nu mi-a explicat de ce.

Vanessa s-a întors spre soțul meu.

— Ai săpat în trecutul meu?

— Nu. Cineva mi-a trimis o scrisoare la birou. Fără semnătură. Spunea că o femeie cu numele tău a lăsat datorii în trei orașe.

— Și ai tăcut față de mine?

— Pentru că nu voiam să te sperii înainte să știu sigur.

Am deschis plicul. Înăuntru se afla o copie a unui contract, nu al unei datorii, ci al unei împuterniciri. Irvin semnase cu două zile înainte un document prin care Vanessa putea negocia pentru el o presupusă investiție într-un centru de recuperare.

— Nu-mi amintesc să fi semnat asta, a spus el.

— Ai semnat la birou, când ți-a adus mapa pentru donație, am răspuns.

Vanessa a întins mâna după hârtie.

— Este doar o procură de consultare.

Domnul Petrescu a luat documentul și a privit ultima pagină.

— Nu. Îi permite să deschidă conturi, să încheie împrumuturi și să folosească drept garanție orice bun semnat de Irvin.

În curte s-a auzit un oftat colectiv.

Vanessa a ridicat bărbia.

— Asta nu înseamnă că am făcut ceva.

— Încă nu, am spus. Dar voiai să faci.

Ea s-a apropiat de mine, atât de aproape încât i-am simțit parfumul dulce.

— Ai grijă, Elena. Dacă mă împingi, cad. Iar când cad, iau pe cineva cu mine.

În clipa aceea, telefonul lui Irvin a vibrat pe masă. Pe ecran apărea numărul băncii. El a răspuns, iar după primele cuvinte i s-au încordat degetele.

— Ce înseamnă că cererea a fost deja depusă? a întrebat.

Am privit-o pe Vanessa. Ea nu mai zâmbea.

Vocea de la celălalt capăt a rostit o sumă atât de mare, încât Irvin a scăpat telefonul pe masă. Iar apoi banca a cerut să vorbească urgent cu persoana care garantase împrumutul…

PARTEA 3

Iar apoi banca a cerut să vorbească urgent cu persoana care garantase împrumutul, iar Vanessa a făcut un pas spre telefon.

— Dă-mi-l mie, a spus.

— Nu te apropii de el, am răspuns.

Am luat telefonul înaintea ei. Un funcționar de la bancă mi-a explicat că cererea pentru un împrumut de trei sute de mii de lei fusese depusă în dimineața aceea, folosind casa noastră ca garanție. La dosar se afla procura semnată de Irvin și un raport de evaluare cu o semnătură falsă.

— Cine a depus actele? am întrebat.

— Doamna Vanessa Dima, mi-a răspuns funcționarul. Dar avem nevoie de confirmarea domnului Irvin.

Vanessa a întins mâna, tremurând.

— Închide. Nu ai dreptul.

— Ai dreptate, am spus. Nu am dreptul să închid. Dar am dreptul să știu de ce casa mea era deja pusă în joc.

Atunci domnul Petrescu a scos din buzunar o foaie pliată în patru.

— Pentru că nu este prima dată, Elena.

Vanessa s-a întors brusc spre el.

— Petrescu, pleacă.

— Am plecat destul. Acum două luni, sora mea a primit o notificare că trebuie să plătească datoriile unei firme înființate pe numele ei. Firma fusese deschisă folosind o copie a actului de identitate pe care i-o ceruse Vanessa pentru contractul cafenelei.

— Minți!

— Am păstrat toate chitanțele. Și am păstrat și numele femeii care te-a ajutat.

Vanessa a încercat să râdă, dar râsul i s-a frânt.

— Nu știi despre ce vorbești.

— Ba știu, a spus o voce din spatele nostru.

Toți ne-am întors. La poarta curții stătea o femeie scundă, cu o eșarfă galbenă legată sub bărbie. Ținea în mâini o mapă albastră și un baston cu mâner de lemn.

— Eu sunt Lidia, fosta contabilă a cafenelei lui Radu.

Vanessa a făcut un pas înapoi.

— Tu trebuia să fii în Spania.

— Am venit ieri. Elena m-a sunat după ce a găsit agenda.

M-am uitat la ea. Nu o cunoșteam, dar îi trimisesem fotografiile documentelor prin doamna Petrescu, sora domnului Petrescu. Lidia îmi răspunsese că vine să vorbească, fără să-mi spună mai mult.

— Spune-le, Lidia, a murmurat Vanessa.

— Le spun. Tu nu ai vrut niciodată să-l iei pe Irvin din dragoste. Ai vrut să-i iei semnătura. Ai aflat că firma lui de instalații a cumpărat terenul de lângă șosea și ai pregătit o societate care să cumpere terenul prin împrumut. Dacă el garanta, tu deveneai administrator.

Irvin a privit-o ca pe o străină.

— De aceea ai venit la mine cu dosarul donației?

— Era o oportunitate pentru amândoi.

— De aceea ai întrebat cât valorează casa?

Vanessa și-a strâns buzele.

— Și dacă am întrebat? Tu mi-ai spus că ești nefericit.

— Eu nu ți-am spus asta niciodată.

— Nu tu. Elena, când am stat cu ea la cafea.

Mi s-a făcut frig, deși în curte era cald. Înțelegeam acum. Nu încercase doar să-l seducă pe Irvin. Încercase să afle unde ne doare, ce avem, cât putem pierde.

Lidia a deschis mapa. Înăuntru se afla o copie a contractului vechi, cu semnătura Vanessei și cu o clauză prin care ea recunoștea că folosise documentele clienților pentru a obține credite.

— Radu a semnat divorțul ca să scape de datoriile tale, a spus Lidia. Nu pentru că te-a părăsit pentru altă femeie.

Vanessa s-a repezit spre mapă, dar domnul Petrescu a tras-o înapoi.

— Ajunge.

Ea s-a uitat la toți, apoi la mine.

— Tu ai făcut asta. Tu m-ai adus aici ca să mă umilești.

— Nu. Te-ai adus singură, cu procura în buzunar.

Irvin a rupt copia împuternicirii în două și a lăsat bucățile pe masă.

— Vanessa, pleacă din viața noastră.

Telefonul meu a sunat înainte ca ea să răspundă. Era administratorul blocului de birouri unde Irvin își ținea actele.

— Elena, veniți imediat. Cineva a intrat în arhivă și a luat dosarul original al terenului.

Am privit spre Vanessa. Ea își schimbase expresia. Nu mai părea încolțită.

Părea că tocmai auzise vestea pe care o aștepta.

— Dosarul original nu era la birou, a spus ea încet.

— Atunci unde era? am întrebat.

Vanessa a zâmbit și a băgat mâna în geantă.

— La femeia care v-a ajutat să mă prindeți. Iar dacă nu ajungem înaintea ei, veți afla cât de scump costă să credeți în oameni…