Am acceptat să îngrijesc un șef mafiot imobilizat, dar când am încercat să-l ridic din scaun, avocatul lui a pălit

În prima mea dimineață la conacul Pascale, am găsit un pistol pe prosopul pregătit pentru baia lui Massimo, iar mâna mi-a înghețat pe clanță.

Era ora șase și douăzeci, iar coridorul de la etaj mirosea a ceară, medicamente și lemn umed. Pe prosopul alb, lângă halatul negru, arma strălucea rece. Nu era ascunsă. Fusese așezată acolo ca să o văd.

Am făcut un pas înapoi.

— Dacă acesta este testul de angajare, puteți să păstrați banii, am spus.

Din camera de zi s-a auzit vocea lui Massimo.

— Dacă voiam să te sperii, Tessa, nu lăsam pistolul gol.

Am intrat cu geanta medicală strânsă în mână. Massimo stătea lângă fereastră, în scaunul cu rotile, cu o pătură gri peste picioare. Soarele abia atingea marmura, dar chipul lui părea sculptat în piatră.

— Și dacă nu este gol?

— Atunci ai face bine să nu-l atingi.

— Atunci faceți bine să nu-mi puneți obiecte periculoase printre lucrurile de baie.

Pentru o secundă, colțul gurii i s-a mișcat. Nu era zâmbet. Era o avertizare.

Am luat prosopul de pe masă și am împins pistolul într-un sertar închis.

— Prima regulă, am spus. În camera în care lucrez, armele rămân în afara razei pacientului.

— A doua regulă?

— Pacientul face ce îi spun.

În spatele meu, avocatul Camilei, un bărbat înalt pe nume Victor Rinaldi, și-a dreaptat manșeta. Părea că prefera armele în locul discuțiilor despre limite.

Massimo m-a privit lung.

— Celelalte trei asistente au avut reguli.

— Unde sunt acum?

— Una a plecat plângând. Una a cerut escortă până la poartă. A treia nu a mai venit după prima noapte.

Mi-am deschis geanta. În buzunarul interior purtam un ceas mic de buzunar, cu capacul crăpat într-o parte. Fusese al mamei mele și încă ticăia neregulat, ca o inimă obosită. Îl scoteam mereu înainte de exerciții, ca să măsoare ritmul și pauzele pacienților.

Massimo a observat sunetul.

— Ce este?

— Ceasul mamei mele.

— Nu pare să funcționeze bine.

— Nici oamenii nu funcționează mereu bine. Asta nu înseamnă că îi arunci.

De data aceasta, a tăcut.

La ora șapte, am început evaluarea. Avea leziuni severe la nivelul coloanei, două operații recente și mușchi atrofiați. Doctorii îi spuseseră că există șanse să-și recapete mobilitatea, dar numai cu muncă și răbdare.

Massimo nu avea niciuna.

— Ridicați brațul stâng, am cerut.

— Nu.

— Nu v-am întrebat dacă vreți.

— În casa mea, eu decid.

— În timpul terapiei, eu decid.

Ochii lui s-au întunecat.

— Nu știi cu cine vorbești.

— Ba da. Vorbesc cu un bărbat care se teme că, dacă își mișcă piciorul și nu reușește, cineva va vedea cât de speriat este.

Liniștea a căzut grea între noi.

Pentru prima dată, Massimo a privit spre pătura de pe picioare. Degetele lui s-au strâns pe brațul scaunului.

Am început exercițiul.

La ora zece, când am încercat transferul din scaun în pat, el a devenit livid și mi-a prins încheietura cu o forță neașteptată.

— Oprește-te.

— Dacă vă las acum, mâine va fi mai greu.

— Am spus să te oprești!

Ușa s-a deschis brusc. Victor a apărut cu telefonul la ureche.

— Ce se întâmplă aici?

Massimo nu mi-a dat drumul.

— Noua terapeută crede că poate să-mi poruncească.

Mi-am tras mâna încet.

— Nu cred că pot să-i poruncesc. Știu că trebuie să-l ajut să nu rămână prizonier în propriul corp.

Victor s-a uitat la mine, apoi la Massimo. Fața lui s-a albit când a observat ceva sub marginea păturii: piciorul drept al lui Massimo se mișcase.

Doar puțin.

Dar se mișcase.

Massimo a coborât privirea. Ticăitul ceasului mamei mele s-a auzit limpede în cameră.

— Cine ți-a spus că nu simt nimic? m-a întrebat el.

— Nimeni. Tocmai de aceea mă întreb de ce ascundeți ceva.

În acea clipă, din telefonul lui Victor s-a auzit un sunet scurt. Avocatul a ascultat, apoi a închis fără să răspundă.

— Trebuie să vorbim în birou, a spus el.

— Acum? a întrebat Massimo.

— Au găsit ceva la poarta de est.

Massimo s-a întors spre mine.

— Nu pleca din cameră.

— Nu primesc ordine în timpul pauzei.

— De data aceasta nu este un ordin.

Victor a împins ușa, dar înainte să iasă s-a auzit un ciocănit la parter. Trei lovituri. Rare. Exacte.

Massimo a devenit brusc nemișcat.

— Cine este? am întrebat.

El și-a ridicat ochii spre mine.

— Singura persoană care nu trebuia să ajungă aici.

Victor s-a repezit către birou, iar Massimo a împins cu degetele scaunul, încercând să se apropie de o servietă neagră încuiată. Eu am întins mâna spre ea, fără să știu dacă voiam să-l ajut sau să aflu adevărul. Degetele mele au atins încuietoarea, iar din hol s-a auzit cheia răsucindu-se în ușa principală…

PARTEA 2

Cheia s-a răsucit încă o dată, iar ușa principală s-a deschis cu un scârțâit lung. În casa aceea, fiecare sunet avea greutate. Un pas putea însemna un musafir. Douăzeci de pași puteau însemna un atac.

Am tras servieta spre mine și am împins-o sub pat chiar când un bărbat cu palton închis a intrat în hol. Îl recunoșteam din fotografiile de pe pereți: Luca Pascale, fratele mai mic al lui Massimo.

Avea un trandafir prins la butonieră, deși afară era frig și ploua. Petalele erau umede, iar o picătură roșie îi cobora pe deget.

— Nu trebuia să fii aici, a spus Massimo.

— Nici tu nu trebuia să mai fii în viață, frate.

Mi s-a strâns stomacul.

Luca a zâmbit către mine.

— Tu trebuie să fii asistenta nouă.

— Terapeută.

— Diferența este importantă?

— Pentru cine vrea să se ridice din scaun, da.

Massimo și-a întors capul spre fereastră. Își ținea mâinile pe roți, dar nu se mișca.

— Pleacă, Luca.

— Am venit să verific dacă tratamentul funcționează.

— Tratamentul meu nu te privește.

— Tot ce te privește mă privește și pe mine. Compania, oamenii, banii. Chiar și casa asta.

În vocea lui era o liniște care mă speria mai mult decât o amenințare. Mi-am atins ceasul din buzunar. Ticăitul lui devenise rapid, deși știam că asta se întâmpla numai când îl țineam prea strâns.

La ora douăsprezece, după ce Luca a plecat, am găsit pe masa din sala de exerciții o cutie de medicamente desfăcută. Eticheta era a lui Massimo, dar flaconul conținea altceva. Am chemat medicul de familie, iar acesta a rămas fără glas.

— Doza aceasta i-ar fi putut opri respirația, a spus el.

Massimo a privit flaconul.

— Cine a intrat în cameră?

— Doar personalul autorizat, a răspuns Victor.

— Atunci întreabă personalul autorizat.

Victor a ridicat ochii spre mine.

— Tu ai umblat la medicamente?

— Nu.

— Ești sigură?

— Sunt terapeută, nu sinucigașă. Dacă voiam să-l omor, nu aș fi chemat pe nimeni să verifice.

Massimo l-a privit pe Victor atât de rece, încât avocatul și-a închis gura.

Seara, la ora nouă, am intrat în biroul lui pentru a lua dosarul de recuperare. Camera mirosea a tutun stins și piele. Pe perete atârna o fotografie veche cu Massimo și Luca, amândoi adolescenți, lângă o femeie cu părul cărunt.

Sub fotografie era o ramă goală.

— Cine a fost? am întrebat.

Massimo era în prag.

— Mama noastră.

— De ce rama este goală?

— Pentru că uneori e mai sigur să nu lași chipurile la vedere.

Mi-a întins dosarul.

— Ai găsit ceva?

— Medicamentele au fost schimbate.

— Știu.

— Și nu ați spus poliției?

A râs fără veselie.

— Care poliție? Cea care a închis dosarul accidentului în două zile sau cea care ia masa cu fratele meu?

Mi-am strâns dosarul la piept.

— Atunci de ce m-ați angajat?

Massimo a tăcut. În lumina veiozei, cicatricea de sub maxilar părea mai adâncă.

— Pentru că tu nu ai venit să-mi fii loială.

— Am venit pentru bani.

— Tocmai de aceea.

În noaptea aceea, am primit un mesaj de la un număr necunoscut: „Nu încerca să-l faci să meargă. Ultima femeie care a pus prea multe întrebări a plecat într-o ambulanță.”

Am vrut să plec.

Mi-am pus haina, mi-am băgat ceasul în buzunar și am coborât până la garaj. Ploaia bătea în acoperiș ca un pumn repetat. Motorul mașinii mele a pornit, dar în față era o dubă care bloca ieșirea.

Massimo m-a găsit lângă portiera șoferului.

— Nu pleca.

— Cineva m-a amenințat.

— Știu.

— Și dumneavoastră tot îmi spuneți să rămân?

— Îți spun că, dacă pleci acum, oamenii care au vrut să mă omoare vor ști că te-au speriat.

— Poate că vreau să fiu speriată și vie.

El și-a lăsat mâna pe roata scaunului.

— Ai dreptate.

Răspunsul lui m-a dezarmat.

— Atunci spune-mi adevărul.

Massimo a privit către camerele de supraveghere din tavan.

— Nu aici.

M-a dus în vechea seră, unde geamurile vibrau sub ploaie și plantele moarte se agățau de sârme. Acolo, mi-a spus că accidentul nu fusese un accident, dar s-a oprit înainte să spună cine ordonase atacul.

— Mâine, la ora șapte, vei afla totul, a spus el.

— De ce mâine?

A scos din buzunar o cheie mică, prinsă de un șnur auriu.

— Pentru că în această noapte cineva va încerca să fure singura dovadă.

În clipa aceea, luminile conacului s-au stins. Dinspre etaj s-a auzit o ușă trântită, apoi pași grăbiți. Massimo mi-a prins brațul.

— Tessa, orice ai auzi, nu deschide seiful.

Dar din birou s-a auzit deja metalul răsucindu-se în broască, iar pe coridor o voce a șoptit numele meu…

PARTEA 3

Vocea mi-a spus numele din întuneric, iar eu am simțit cum mi se răcește ceafa. Massimo a apăsat butonul ascuns sub brațul scaunului, iar o lumină de rezervă s-a aprins în seră.

— Rămâi lângă mine, a spus.

— Tocmai mi-ați spus să nu deschid seiful.

— Eu nu l-am deschis.

De pe coridor s-a auzit un zgomot de sticlă spartă. Massimo a scos cheia cu șnur auriu și mi-a întins-o.

— Dacă intră cineva, folosește cheia la dulapul din spatele meu.

— Ce este acolo?

— Motivul pentru care încă nu am raportat moartea mea ca pe o victorie a altcuiva.

Am intrat în birou la ora unsprezece și paisprezece minute. Ușa era întredeschisă, iar perdeaua se mișca deși ferestrele erau închise. În spatele tabloului cu portul Bostonului, se afla un dulap îngust. Am introdus cheia. Înăuntru era un aparat de înregistrare, trei fotografii și un plic crem, sigilat cu ceară roșie.

Massimo a venit după mine, împingând scaunul cu brațele.

— Deschide-l, a spus.

— Ați spus că nu trebuie să deschid seiful.

— Nu este seiful. Acum este prea târziu pentru jumătăți de adevăr.

Victor și Camila au intrat câteva secunde mai târziu. Camila era udă până la umeri, iar Victor ținea în mână un pistol.

— Pune arma jos, Victor, a spus Massimo.

— Nu mai pot face asta.

— De ce?

Victor a înghițit greu.

— Pentru că Luca a intrat în casă cu doi oameni. Și pentru că unul dintre ei este deja la poarta de est.

Camila s-a uitat la plic.

— Tessa, trebuie să știi ce conține.

Am rupt ceara. În plic era un raport medical semnat de tatăl meu, doctorul Patrick Fitzgerald, și un card de memorie prins într-un suport de hârtie.

Am citit primele rânduri și am simțit că podeaua se înclină sub mine.

— Tatăl meu l-a tratat pe Massimo?

— Cu zece ani în urmă, a spus Massimo. După ce mama lui Luca a murit.

Camila a continuat:

— Patrick a descoperit că unele medicamente erau furate din clinica finanțată de familia Pascale. A pregătit un raport pentru autorități.

— Dar a murit într-un accident de mașină, am șoptit.

Massimo și-a plecat capul.

— Nu a fost accident.

Am introdus cardul în aparat. Vocea tatălui meu s-a auzit prin difuzor, slabă, tremurată, dar imposibil de confundat.

— Dacă înregistrarea aceasta ajunge la Tessa, înseamnă că nu am reușit să mă protejez. Massimo mi-a spus că Luca vinde medicamente și folosește transporturile familiei pentru a ascunde traseul banilor. Mi-a promis că va opri totul.

Apoi s-a auzit vocea lui Luca.

— Dacă doctorul vorbește, îl oprești. Dacă Massimo încearcă să mă scoată din afacere, îl oprești și pe el.

Mi-am dus mâna la gură. Ceasul mamei mele ticăia în buzunar, într-un ritm neregulat.

Luca a apărut în ușă, cu fața albă.

— Este fals.

— Vocea ta este pe înregistrare, a spus Camila.

— Puteți fabrica orice.

Massimo și-a așezat palmele pe roți.

— Nu și data. Nu și transferurile. Nu și raportul tatălui ei.

— Tu ai știut? am întrebat.

— Am aflat după ce m-au împușcat. Am prefăcut că nu-mi pot mișca picioarele pentru a vedea cine va prelua controlul.

Mi s-a tăiat respirația.

— M-ai folosit?

— Te-am angajat pentru că erai competentă. Dar am ascuns adevărul ca să te țin în siguranță.

— Nu mă simt în siguranță.

— Știu.

Luca a făcut un pas înainte. Victor a ridicat arma.

— Nu mai veniți spre el.

Telefonul lui Camila a sunat. A ascultat, apoi privirea i s-a schimbat.

— Tessa, laboratorul a verificat sigiliul și înregistrarea. Sunt autentice. Dar au găsit ceva în raportul tatălui tău.

— Ce anume?

Camila a privit spre Massimo.

— Patrick a lăsat o a doua copie, iar copia nu este în casa aceasta. Cineva tocmai a încercat să o distrugă la clinica unde lucrezi tu…