Soțul meu mi-a spus că apartamentul nu-mi aparține, dar când am pus dosarul pe masă, mama lui a înghețat

În clipa în care am văzut-o pe soacra mea scoțându-mi hainele din dulap, am înțeles că nu mai venise în vizită, ci să mă înlocuiască.

Era joi, aproape de ora șase seara, iar pe hol mirosea a detergent ieftin și a supă de legume. Valentina Pătrășcu îmi împingea puloverele într-o cutie de carton, fără să se grăbească. Pe mâneca ei atârna o etichetă albă, desprinsă de la o geantă, și se legăna la fiecare mișcare.

— Ce faceți? am întrebat.

Ea nici măcar nu s-a întors.

— Eliberez raftul de sus. Am nevoie de loc pentru lucrurile mele.

— Lucrurile dumneavoastră sunt în camera de oaspeți.

— Nu mai este camera de oaspeți. Este camera mea.

Mi s-au răcit degetele pe mânerul ușii. În spatele meu, televizorul urla din sufragerie, iar pe aragaz supa fierbea cu zgomot, de parcă și ea simțea că ceva se rupe în casa noastră.

Andrei a intrat câteva secunde mai târziu, încă îmbrăcat cu geaca lui neagră. A văzut cutia, apoi s-a uitat la mine cu o iritare aproape plictisită.

— Nu începe, Marina.

— Mama ta îmi golește dulapul.

— Pentru că rămâne aici. I-am spus deja.

— Pentru cât timp?

— Definitiv.

Cuvântul a căzut între noi ca un pahar spart.

Am locuit doisprezece ani în acel apartament cu trei camere. Îl cumpăraserăm înainte de nuntă, după ce părinții mei vânduseră o bucată de teren moștenită de tata. Eu plătisem prima sumă, iar apoi am achitat împreună ratele. Nu era luxos, dar fiecare lucru avea locul lui: perdelele cenușii deschise la culoare le alesesem eu, masa de bucătărie o șlefuisem într-un weekend întreg, iar pe frigider era prins cu o clemă de lemn primul desen al nepoatei mele.

În noiembrie, Valentina venise „pentru două săptămâni”, fiindcă în apartamentul ei se făcea o reparație. Două săptămâni deveniseră șase luni.

Întâi îmi mutase florile.

Apoi îmi aruncase zaharnița primită de la bunica.

În aprilie îmi scosese biroul din camera mică și îl împinsese pe hol.

— Am nevoie de dulap, spusese ea.

— Eu lucrez la biroul acela.

— Poți lucra și la masă.

Andrei fusese de partea ei de fiecare dată.

Acum și-a scos geaca, a aruncat-o peste scaun și mi-a indicat valiza aflată lângă ușă.

— Dacă nu-ți convine, strânge-ți lucrurile.

— Unde să mă duc?

— La părinții tăi. Sau oriunde vrei. Dar să nu uiți că acesta este apartamentul mamei mele.

Am simțit cum mi se golește pieptul.

— Al mamei tale?

— Da. Ea ne-a ajutat să-l cumpărăm.

— Părinții mei au plătit avansul.

— Nu transforma căsnicia într-un registru de datorii.

A spus asta, dar privirea lui a fugit o clipă spre sertarul din hol. Sertarul în care țineam actele casei.

Atunci am știut că nu era doar o ceartă despre locuit. Era ceva ce el ascundea.

Cu patru luni înainte, primisem o scrisoare recomandată de la un birou notarial. O lăsasem nedeschisă în spatele cărților, pentru că pe plic era numele lui Andrei și nu avusesem curaj să aflu ce însemna. În fiecare noapte mă gândeam la ea. În fiecare dimineață îmi spuneam că o voi deschide după ce voi găsi momentul potrivit.

Momentul potrivit nu venise.

Până atunci.

M-am apropiat de aragaz și am stins focul.

— Bine, am spus. La șapte vine cineva.

Andrei a râs scurt.

— Cine?

— Un om care știe exact cui îi aparține acest apartament.

Zâmbetul lui a dispărut. Valentina s-a oprit cu puloverul meu în mâini.

— Marina, nu face scene, a spus ea.

— Nu eu am început scena.

La șapte fără cinci, am mers în hol și am scos plicul din spatele cărților. Hârtia era îndoită pe colț, iar sigiliul notarial părea mai greu decât îmi aminteam. Andrei s-a ridicat brusc de pe canapea.

— Pune-l jos.

— De ce?

— Pentru că nu ai idee ce faci.

Am atins marginea plicului. În clipa aceea, cineva a bătut de trei ori în ușă, iar mâna mea s-a întins spre încuietoare…

PARTEA 2

Am deschis ușa, iar în prag stătea o femeie scundă, cu părul alb prins într-un coc strâns. Ținea sub braț o servietă maro, zgâriată pe margini, și purta o insignă mică prinsă de palton.

— Doamna Marina Ionescu? a întrebat ea.

— Da.

— Sunt Elena Dobre. Am lucrat la biroul notarial care v-a trimis înștiințarea. Am venit fiindcă mi-ați cerut să explic actele personal.

Andrei a făcut un pas spre ușă.

— Nu este nevoie. Soția mea este tulburată și nu înțelege ce semnează.

Elena l-a privit direct.

— Tocmai de aceea trebuie să audă totul.

Valentina a lăsat puloverul pe cutie. Eticheta albă a atins podeaua și s-a desprins cu un sunet aproape imperceptibil.

— Nu primi străini în casă fără să-mi spui, a spus ea.

— Nu este casa dumneavoastră, am răspuns.

Cuvintele mi-au ieșit înainte să mă pot opri. Andrei a tresărit, iar eu am simțit o durere scurtă în stomac. Ani întregi evitasem să-i răspund așa. Acum nu mai aveam ce proteja.

Am intrat în sufragerie. Elena și-a așezat servieta pe masa pe care Valentina o acoperise cu o față de masă înflorată. Sub material se vedea colțul ciobit al mesei mele vechi.

— În urmă cu patru luni, biroul nostru a primit o cerere de verificare privind dreptul de proprietate asupra acestui imobil, a spus Elena.

Andrei a lovit cu degetele în brațul fotoliului.

— O verificare de rutină.

— Nu. O solicitare legată de o promisiune de vânzare.

Am simțit că încăperea se înclină.

— Ce promisiune?

Elena a scos un dosar subțire. Coperta era pătată de cerneală, iar pe prima pagină se vedea numărul apartamentului.

— Cineva a încercat să pregătească vânzarea locuinței către o societate de recuperare a datoriilor. Pentru ca tranzacția să meargă mai departe, era nevoie de acordul ambilor soți sau de un act care să arate că unul dintre ei nu are drepturi.

— Eu nu am semnat nimic, am spus.

— Știu.

Andrei s-a ridicat.

— Elena, cred că depășiți ce aveți voie să discutați.

— Nu depășesc nimic. Doamna Marina este persoana care a plătit avansul și figurează în actul inițial de cumpărare.

Mi s-au umezit palmele.

— Dar am plătit ratele împreună.

— Asta nu schimbă declarația semnată înainte de căsătorie.

Andrei a devenit livid.

— Nu mai spuneți prostii.

Elena a întors o filă.

— În anul cumpărării, domnul Andrei Pătrășcu a declarat în fața notarului că nu contribuie financiar la avans și că nu revendică drepturi asupra sumei provenite din moștenirea soției. Mai există și o copie a unui acord prin care accepta ca imobilul să fie înscris exclusiv pe numele ei.

Am făcut un pas înapoi.

Îmi aminteam de ziua aceea. Crezusem că semnez doar documentele pentru credit. Andrei îmi spusese că toate familiile fac la fel și că nu trebuie să-mi fie teamă.

— De ce mi-ați trimis înștiințarea abia acum? am întrebat.

— Pentru că cineva a cerut o copie certificată a acelui acord. Și pentru că semnătura de pe cererea depusă recent nu corespunde cu cea din arhivă.

Valentina și-a ridicat bărbia.

— Este o greșeală administrativă. Fiul meu nu ar face nimic împotriva soției lui.

Am întors capul spre Andrei.

— Nu-i așa?

El a venit foarte aproape. Mirosea a mentă și a fum rece.

— Am încercat să salvez familia asta.

— De la ce?

— De la tine și de la încăpățânarea ta.

— Ai încercat să vinzi apartamentul?

— Nu am vândut nimic.

— Dar ai pregătit vânzarea.

Tăcerea lui mi-a răspuns înaintea lui.

Elena a scos apoi o fotografie și a așezat-o pe masă. Era o copie a unui formular semnat de Andrei, prin care cerea eliberarea documentelor originale din arhivă. În partea de jos apărea motivul: „pentru clarificarea proprietății în vederea încheierii unei tranzacții”.

— Mai există ceva, a spus Elena. O persoană a venit la birou în aceeași zi și a întrebat dacă doamna Marina poate fi îndepărtată din locuință fără să primească vreo notificare.

Am privit spre Valentina.

— Dumneavoastră ați fost?

— Nu mă acuza pe mine pentru problemele fiului meu!

Andrei s-a întors spre ea.

— Mamă, ajunge.

A fost prima dată când l-am auzit vorbindu-i astfel. Elena și-a strâns actele, dar înainte să închidă servieta, telefonul ei a vibrat pe masă. S-a uitat la ecran, iar fața i s-a schimbat.

— Trebuie să vă spun acum, nu mai târziu, a murmurat.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

Elena a ridicat privirea spre Andrei.

— Persoana care a venit atunci la birou este aici, în clădire. Și tocmai a trimis vorbă că vrea să vorbească numai cu dumneavoastră…

PARTEA 3

…Elena abia terminase fraza când s-a auzit liftul oprindu-se la etaj. Ușile metalice s-au deschis cu un huruit, iar pe coridor au răsunat pași apăsați.

Andrei a încercat să ajungă la servietă.

— Nu mai are rost spectacolul ăsta.

Elena i-a prins încheietura.

— Nu atingeți documentele.

În prag a apărut un bărbat slab, cu o șapcă bleumarin și un deget bandajat. L-am recunoscut după câteva secunde. Era Mihai Lupu, administratorul blocului. Îl văzusem ani întregi schimbând becuri și reparând interfonul.

— Doamna Marina, trebuie să vă spun ce am auzit, a zis el.

Valentina s-a ridicat brusc.

— Mihai, pleacă. Nu te privește.

El a înghițit cu greu.

— Ba mă privește. Pentru că am primit bani ca să spun că soțul dumneavoastră locuiește singur aici și că dumneavoastră v-ați mutat.

Mi s-au tăiat genunchii.

— Cine v-a plătit?

Mihai a privit spre Andrei.

— El. În două tranșe. Una în fața magazinului de la colț și una în subsol, lângă panoul electric.

— Minți! a strigat Andrei.

— Mi-a spus să confirm că doamna Valentina locuiește aici de mult și că apartamentul este al ei. Mi-a promis că, după vânzare, primesc destui bani să-mi repar casa.

Valentina și-a dus mâna la gât.

— Nu trebuia să vii.

Am simțit cum toate lunile acelea se leagă într-o singură imagine: biroul meu împins pe hol, hainele mutate, vecinii care încetaseră să mă salute, întrebările despre când plec.

— M-ați scos din propria mea casă înainte să o vindeți, am spus.

Andrei și-a frecat fruntea.

— Nu voiam să ajungă așa.

— Cum voiai să ajungă?

Elena a deschis dosarul și a întins actul vechi. Pe ultima pagină era semnătura lui Andrei, clară, apăsată, cu o buclă lungă la sfârșit.

— Aici este declarația lui. Apartamentul a fost cumpărat cu banii obținuți din moștenirea doamnei Marina. Soțul a acceptat în scris că nu are drept asupra acelei contribuții și că imobilul rămâne înscris pe numele ei.

Andrei a făcut un pas spre mine.

— Am semnat pentru că te iubeam.

— Ai semnat pentru că atunci aveai nevoie de banii mei.

— Am plătit rate doisprezece ani!

— Și eu am plătit. Diferența este că eu nu am încercat să-ți șterg numele din casa ta.

Mihai a scos din buzunar o chitanță mototolită.

— Mi-a dat banii în ziua în care au venit oamenii să măsoare pereții. I-am auzit spunând că apartamentul trebuie golit până la sfârșitul lunii.

Valentina a început să plângă, dar lacrimile ei nu m-au liniștit.

— De ce? am întrebat-o.

Ea s-a așezat greu.

— Andrei avea datorii. Nu de la muncă. De la jocuri și împrumuturi. A pierdut banii puși deoparte pentru tratamentul meu. Credea că, dacă vinde locuința, poate plăti totul și îmi poate cumpăra o garsonieră.

— Iar dumneavoastră ați acceptat să mă dați afară?

— Mi-a spus că tu oricum nu ai drepturi.

Andrei a închis ochii.

În acel moment, telefonul lui a început să sune. Pe ecran apărea un număr necunoscut. A răspuns fără să gândească.

— Da?

O voce aspră s-a auzit suficient de tare încât să o aud și eu.

— Dacă nu depui actele mâine dimineață, venim după bani. Știm unde locuiește soția ta.

Andrei a albit.

— Nu o implicați pe ea.

— Ea este singurul lucru care mai valorează ceva.

Apelul s-a întrerupt.

Elena și-a strâns dosarul.

— Trebuie să plecați de aici în seara asta, doamnă Marina. Nu pentru că ei au dreptate, ci pentru că cineva a aflat deja unde sunteți. Iar pe masa din biroul notarial există încă un document depus de Andrei, despre care nici el nu știe că a fost respins…