PARTEA 4 — M-au plătit să îngrijesc un om considerat pe moarte, dar când mi-a strâns pătura copilului, nepotul lui a pălit

PARTEA 4

Motorul a urlat sub ferestre.

Am alergat pe coridor înainte să apuc să gândesc.

Elena îl ținea pe Luca lipit de piept, cu o mână sub ceafa lui și cealaltă în jurul trupului mic. Port-bebé-ul zăcea răsturnat lângă scări. La parter, ușa principală se izbea de perete, iar doi bărbați îmbrăcați în haine închise la culoare pătrunseseră în hol.

— Dați-mi copilul, a spus unul dintre ei.

Elena s-a retras spre bucătărie.

— Nu faceți niciun pas.

— Avem documente.

— Eu am copilul.

Am ajuns lângă ea și am simțit cum îmi tremură picioarele.

— Cine v-a trimis?

Bărbatul a scos un dosar subțire.

— Societatea care a cumpărat firma. Iurie Sârbescu a garantat că acest copil se află în centrul succesiunii. Trebuie să-l ducem într-un loc sigur până la finalizarea transferului.

— Nu există niciun transfer, am spus.

— Contractul este semnat.

— De un om sedat cu otrăvuri.

Bărbatul a privit peste umărul meu către etaj.

— Atunci ar fi bine să nu mai fie în viață când sosim.

Elena a ridicat o tigaie de pe aragaz.

— Încearcă să urci.

Pentru o clipă, nimeni nu s-a mișcat.

Apoi s-a auzit sirena ambulanței.

Cei doi s-au întors spre ușă, dar pe alee apăruseră deja paramedicii. Unul dintre ei a blocat ieșirea, iar celălalt a alergat spre scări.

— Pacientul este la etaj? a strigat.

— În dormitor! am răspuns.

Iurie stătea în mijlocul holului, cu telefonul în mână. Bălan era lângă el, ținând geanta medicală la piept.

— Nimeni nu intră în cameră, a spus Iurie.

Paramedicul s-a uitat la el.

— Cine sunteți?

— Nepotul.

— Atunci dați-vă la o parte.

Iurie nu s-a mișcat.

Bărbatul cu dosarul a încercat să treacă pe lângă paramedic. Elena i-a pus tigaia în față.

— Mai faci un pas și vei ține tigaia în dinți.

În timp ce pe hol izbucnea o ceartă, am urcat la Andrei. Respirația lui era slabă, dar ochii îi erau deschiși. Radu Bălan stătea lângă perfuzie și încerca să scoată tubul.

— Ce faci? am strigat.

— Îl stabilizez.

— Îi scoți dovada din braț.

— Dacă rămâne acolo, moare.

Am privit spre Andrei.

El a clipit o dată.

Da.

— Lasă perfuzia, i-am spus doctorului.

Bălan s-a repezit spre mine.

Andrei a ridicat mâna și i-a prins halatul. Slab, dar suficient. Bălan a înghețat.

— Nu mai poți să-mi faci nimic, a șoptit doctorul.

— Poate nu cu mâinile, am răspuns. Dar toată lumea te-a auzit.

La ușă a apărut Elena, cu dosarul albastru sub braț.

— Ambulanța l-a luat pe Iurie. Nu l-au lăsat să plece.

— Iar cei doi?

— Au fugit când au auzit de ambulanță. Unul a uitat dosarul.

Andrei și-a închis ochii.

Pentru o secundă am crezut că se prăbușește.

Paramedicii au intrat și au început să-i verifice pulsul. Unul dintre ei a recunoscut imediat substanța din fiolă.

— Cine i-a administrat-o?

Bălan nu a răspuns.

Andrei a deschis ochii.

— El.

Vocea era slabă, dar clară.

Bălan a coborât privirea.

— Mi s-a spus că există un ordin medical.

— Nu exista, am spus.

— Iurie avea procură.

— O procură nu îți permite să provoci paralizie.

A urmat o liniște grea, întreruptă doar de aparatul care măsura pulsul.

Andrei a fost dus la spital. Eu am vrut să merg cu el, dar înainte să urc în ambulanță, directorul financiar al firmei m-a prins de braț.

— Doamnă Ionescu, am găsit ceva în dosarul albastru.

— Ce?

Mi-a arătat o foaie pe care nu o văzusem în birou. Era o declarație scrisă de Andrei cu trei zile înainte să rămână complet imobilizat.

„Dacă nu mai pot vorbi, orice act semnat în numele meu după data de 14 este nul. Mara Ionescu are dreptul să predea documentele și să protejeze copilul care mi-a salvat viața.”

Am recitit rândurile de două ori.

— De ce mi-a lăsat mie dreptul acesta?

Directorul financiar și-a șters fruntea.

— Pentru că v-a văzut în fiecare noapte. V-a observat când credeați că doarme. Știa că nu veți lua bani ca să plecați.

— Dar el nu mă cunoștea.

— V-a cunoscut suficient.

La spital, medicii au oprit substanța și au început tratamentul de eliminare. Andrei nu și-a revenit într-o clipă. Au trecut ore în care fiecare mișcare a mâinii lui mi-a făcut inima să bată nebunește.

Când a putut să-și ridice capul, eram lângă pat cu Luca adormit pe umăr.

— Unde este Iurie? a întrebat el.

— Reținut pentru declarații. A încercat să fugă înainte să ajungă ambulanța.

Andrei a zâmbit amar.

— A vrut compania.

— Și aproape v-a luat viața.

— Nu doar compania. Voia să vândă totul, să-și plătească datoriile și să dispară. A împrumutat bani de la oameni care nu iartă.

— De ce nu mi-ați spus mai devreme?

— Pentru că nu puteam vorbi. Și pentru că toți cei care au încercat să mă ajute au plecat speriați.

Elena a intrat în salon. Avea palma bandajată și tăietura de pe obraz curățată.

— Eu nu am plecat de bunăvoie, a spus ea.

Andrei s-a uitat la ea.

— Îmi pare rău.

— Nu-mi spuneți mie. Spuneți-i soțului meu când îi dați depozitul înapoi.

Andrei a clipit încet.

— Îl primește.

— Și salariile restante?

— Toate.

Elena a respirat adânc.

— Atunci poate că am venit la timp.

Am crezut că totul se terminase, dar la prânz directorul financiar a venit cu o ultimă veste. Contractul de vânzare fusese trimis mai departe decât crezuserăm. Cumpărătorul plătise deja prima tranșă și amenința că va cere despăgubiri.

— Banii nu mai pot fi recuperați ușor, a spus el.

Andrei a privit către mine.

— Cât?

— Suficient cât să pierdem două depozite dacă banca nu acceptă anularea.

Mi-am strâns copilul la piept.

— Atunci vindeți-le.

Andrei s-a întors spre mine.

— Ce?

— Depozitele care au fost construite pentru oameni ca Iurie. Păstrați ce poate menține firma în viață. Restul lăsați-l să plece.

— Fără acele depozite, compania va fi mai mică.

— Dar nu va mai fi a lui.

A zâmbit pentru prima dată fără durere.

— Ai venit să îngrijești un bolnav și ai ajuns să-mi conduci afacerea.

— Nu. Am venit să-mi țin copilul în viață. Dumneavoastră ați fost cel care m-a făcut să rămân.

Trei zile mai târziu, Andrei a cerut să fie adus în sala mică a companiei. Încă mergea cu ajutorul unui cadru, iar mâna dreaptă îi tremura. Pe masă se aflau dosarul albastru, registrul dozelor și contractul fals.

Iurie a fost adus acolo cu un avocat, dar nu a mai avut voie să atingă niciun document.

— Vreau să vorbesc cu unchiul meu singur, a spus el.

— Nu, am răspuns.

Iurie s-a uitat la mine.

— Tu ai distrus totul.

— Nu eu am semnat contractul.

— Nu trebuia să cauți în geanta doctorului.

— Nu trebuia să-l otrăvești.

A strâns maxilarul.

— Nu înțelegi ce înseamnă să fii îngropat lângă un om care are totul. Am muncit pentru el ani întregi.

Andrei s-a sprijinit în cadru.

— Ai muncit ca să primești un salariu.

— Eram familie.

— Familia nu măsoară cât mai are un om de trăit.

Iurie a privit în jos.

— Dacă nu făceam asta, pierdeam tot.

— Ai pierdut pentru că ai ales să mă transformi într-un cadavru viu.

Andrei a împins dosarul către el.

— Semnătura ta este pe fiecare pagină.

— Nu poți dovedi că am vrut să te omor.

— Nu trebuie să dovedesc ce ai vrut. Este suficient ce ai făcut.

Apoi Andrei a scos din buzunar o foaie împăturită. Era declarația lui, scrisă înainte de paralizie.

— Iar firma nu va ajunge niciodată la tine.

Iurie a citit-o. Fața i s-a schimbat.

— Cui ai lăsat-o?

Andrei a privit spre mine.

— Angajaților. Într-un fond administrat de oameni aleși de ei.

Am rămas fără cuvinte.

— De ce nu mi-ați spus?

— Pentru că aveam nevoie să știu dacă vei accepta să conduci fondul împreună cu Elena și directorul financiar.

— Eu?

— Tu ai păzit omul pe care toți îl declaraseră pierdut. Ei vor avea nevoie de cineva care să nu confunde un bilanț cu o viață.

Am simțit copilul mișcându-se la piept.

Iurie s-a ridicat brusc.

— Nu poți să-i dai compania unei îngrijitoare!

Andrei a răspuns calm:

— Nu i-o dau ei. O dau celor pe care tu ai vrut să-i lași fără salarii.

În clipa aceea, Iurie a înțeles ce pierdea cu adevărat. Nu doar banii. Nici măcar numele din acte.

Pierdea puterea de a hotărî cine merită să trăiască și cine poate fi șters dintr-un registru.

A fost scos din sală fără să mai privească spre noi.

Doctorul Bălan a renunțat la cabinet și a recunoscut în scris fiecare doză. Nu pentru că devenise bun, ci pentru că știa că fișele și registrul nu-i mai lăsau loc pentru minciună. Elena și-a recuperat slujba soțului, iar depozitul a fost trecut sub administrarea angajaților.

Andrei a rămas cu probleme la mâna dreaptă și cu nopți în care se trezea speriat de propria respirație. Nu s-a prefăcut că totul dispăruse. Nici eu nu am făcut-o.

Într-o dimineață, câteva săptămâni mai târziu, m-a chemat în salon. Luca stătea pe covor, mestecând o jucărie de lemn în formă de camion.

Andrei ținea între degete o bucățică din pătura pe care copilul o avusese în noaptea aceea. O păstrase fără să-mi spună.

— De ce ai păstrat-o? am întrebat.

— Ca să-mi amintesc primul lucru pe care am reușit să-l țin.

— Marginea păturii?

— Nu. Motivul pentru care m-am întors.

Luca s-a ridicat nesigur și a făcut doi pași către el. Andrei și-a întins mâna tremurândă. Copilul i-a prins degetul.

În aceeași clipă, pe masa din apropiere, registrul cu dozele s-a deschis singur la pagina din noaptea aceea. Colțul păturii era încă prins între file, ca o urmă pe care nimeni nu mai putea s-o șteargă.

Andrei s-a uitat la Luca și a șoptit:

— Acum țin eu minte pentru amândoi.