Soțul m-a atacat pentru o zgârietură inventată, dar când doctorul a ridicat fotografia, zâmbetul lui a dispărut

În clipa în care am deschis ochii în secția de terapie intensivă, soțul meu a încercat să mă convingă că atacul fusese un accident, iar eu încă nu puteam să-mi mișc mâna stângă.

Lumina albă a plafonului mă durea mai tare decât rănile. Aveam gâtul uscat, coastele înfășurate în bandaje și un tub subțire prins de deget. La încheietură simțeam doar o urmă fierbinte, acolo unde ceasul meu inteligent fusese scos înainte de operație.

Andrei stătea lângă ușă cu un buchet uriaș de trandafiri albi. Câteva petale căzuseră pe podeaua lustruită și păreau aproape obscene în liniștea aceea.

— Marina, iubito, sunt aici, a spus el.

Mi-am întors capul cu greu.

— Nu-mi spune așa.

El a tresărit, dar și-a recăpătat repede expresia de soț îngrijorat.

— Ai fost confuză. Te-ai lovit în apartament. A fost o ceartă, nimic mai mult.

Înainte să răspund, doctorul Nicolae Băndescu a intrat și s-a așezat între noi. Avea o insignă rotundă prinsă de halatul alb și își freca degetul mare de marginea dosarului.

— Domnule Kovalenco, pacienta abia s-a trezit. Nu o obosiți.

— Este soția mea.

— Tocmai de aceea ar trebui să-i respectați limitele.

Andrei l-a privit lung. Nu mai văzusem acea expresie pe chipul lui de când se întorsese de la întâlnirea cu acționarii. Era zâmbetul lui de la ședințe, rece și politicos, cel care făcea oamenii să tacă fără să-și dea seama.

Eu însă îmi aminteam altceva.

Un cuțit pe masa din bucătărie. O zgârietură aproape invizibilă pe brațul Alinei. Vocea ei tremurată. Și două lovituri care îmi tăiaseră respirația.

— Dacă o mai atingi vreodată pe Alina Șevciuk, te omor, spusese Andrei.

Apoi lama intrase în mine.

Prima dată nu am țipat. Nu am putut. A doua lovitură m-a făcut să cad peste covorul crem din sufragerie, covor ales de mine după trei luni de căsnicie. Țin minte fibra aspră lipită de obraz și mirosul dulce al merelor tăiate.

Țin minte și cum Andrei a trecut peste mine.

Nu spre mine.

Spre Alina.

— Acum ești în siguranță, îi șoptise el, punându-și sacoul pe umerii ei.

Atunci am înțeles că, dacă închideam ochii, ei puteau inventa orice poveste.

Cu ultima putere, ascunsesem mâna sub trup și atinsesem de două ori ecranul ceasului. Înregistrarea pornise. Nu știam dacă avea să salveze ceva. Știam doar că nu mai aveam altă apărare.

Acum, în salon, Andrei s-a apropiat de pat.

— Știu că ai fost speriată. Alina a spus că ai atacat-o în stradă. Eu am reacționat fără să gândesc.

— Ai lovit de două ori, am șoptit.

Fața lui s-a golit de culoare.

— Nu-mi amintesc să fi fost de două ori.

Doctorul a ridicat privirea din dosar.

— Noi ne amintim. Și asistentele își amintesc. Poliția a fost informată.

Andrei s-a întors brusc.

— Poliția? Cine v-a dat dreptul?

— Rănile de înjunghiere nu sunt o neînțelegere de familie.

În acel moment, o asistentă a intrat cu lucrurile mele într-o pungă transparentă. Telefonul, portofelul și ceasul erau așezate într-un săculeț separat, cu o etichetă albă.

Andrei a observat imediat.

— Dă-mi-l.

— Nu, am spus.

Era prima dată când vocea mea suna atât de slab și, totuși, atât de hotărât.

El s-a apropiat de mine, iar inima mi-a început să bată nebunește.

— Marina, nu știi ce spui.

— Știu ce am auzit.

— Ce ai auzit?

N-am răspuns. Am privit spre săculețul de pe masă. Andrei a urmărit privirea mea, apoi a întins mâna. În aceeași secundă, doctorul a tras obiectele spre el.

— Nu atingeți nimic, a spus.

Pe hol s-au auzit pași grăbiți. O femeie în costum bleumarin s-a oprit în prag, ținând o mapă maro lipită de piept.

— Doamna Kovalenco? Sunt inspectoarea Irina Mureșan. Am nevoie să vă pun câteva întrebări și să vă arăt ceva înainte să dispară…

Mâna ei a început să ridice coperta mapei…

PARTEA 2

Mâna inspectoarei a rămas deasupra mapei, iar Andrei a făcut un pas înainte.

— Nu acum, a spus el. Soția mea abia a ieșit din operație.

— Tocmai de aceea sunt aici, a răspuns inspectoarea Irina Mureșan.

Avea vocea calmă, dar își ținea mapa atât de strâns, încât colțul cartonului îi apăsa degetele. Doctorul Băndescu a tras perdeaua dintre paturi, apoi a închis ușa salonului.

— Doamna Kovalenco decide dacă răspunde, a spus el. Nu dumneavoastră.

Andrei m-a privit. În ochii lui nu mai era îngrijorare. Era calcul.

— Marina, gândește-te bine. Orice spui poate distruge tot ce am construit.

Am simțit o apăsare în abdomen și mi-am dus mâna peste bandaj.

— Tu ai distrus totul când ai ridicat cuțitul.

Inspectoarea a deschis mapa. Înăuntru se afla o fotografie tipărită de pe camera blocului nostru. Imaginea era neclară, însă se vedea Alina intrând în clădire la ora șaptesprezece și douăzeci și unu. În mâna dreaptă ținea o geantă roșie cu un mâner auriu.

— Doamna Șevciuk a declarat că v-a întâlnit întâmplător în centrul orașului, cu aproape o oră înainte de atac, a spus Irina. A susținut că avea zgârietura când a ajuns la dumneavoastră.

A ridicat o altă fotografie.

— Dar camera magazinului de lângă stația de tramvai arată altceva.

În imagine, Alina își zgâria singură brațul cu marginea unui breloc metalic. Apoi își ridica telefonul și fotografia rana.

Mi s-a făcut frig, deși în salon era cald.

— Ea și-a făcut zgârietura, am spus.

— Da. Și i-a trimis fotografia soțului dumneavoastră cu douăzeci și șase de minute înainte să intre în apartament.

Andrei a clătinat din cap.

— Fotografiile nu dovedesc ce s-a întâmplat în casă.

— Nu singure, a răspuns inspectoarea.

Ea s-a uitat spre săculețul cu ceasul meu.

Andrei a pălit.

— Ceasul nu are nicio legătură.

— Asta vom afla după ce este verificat.

A întins mâna spre mine, nu spre el.

— Doamnă Kovalenco, aparatul dumneavoastră a trimis un fișier audio către telefonul asociat în timp ce erați pe podea. Fișierul nu s-a închis când ați leșinat.

Andrei a făcut un pas înapoi.

Pentru prima dată, l-am văzut speriat cu adevărat.

— Nu puteți folosi o înregistrare făcută fără acord, a spus el.

— Putem să o predăm procurorului, a răspuns Irina. Iar procurorul va decide ce valoare are.

Doctorul mi-a verificat perfuzia. Banda albă de pe mâna lui mirosea a dezinfectant și se desprinsese puțin la margine.

— Marina, trebuie să vă odihniți, mi-a spus.

— Mai întâi vreau să audă și el.

Inspectoarea a scos un mic difuzor negru din buzunar. Andrei s-a întors spre ușă.

— Plec.

— Nu, a spus Irina. Rămâneți.

— Sunt soțul ei.

— Și sunteți suspectul principal.

Cuvântul a căzut între noi ca un pahar spart.

Andrei a privit trandafirii de pe podea. O petală se lipise de talpa pantofului său, dar el nu observase.

— Marina, nu vrei să faci asta.

— Am vrut să-mi salvezi viața.

A închis ochii o clipă.

Inspectoarea a apăsat un buton. La început s-a auzit doar fâșâitul slab al microfonului, apoi vocea Alinei, tremurândă și dulce:

— Andrei, jur că ea m-a urmărit. M-a împins.

A urmat vocea mea, clară, disperată:

— Este o minciună. Nu am ieșit din casă toată ziua.

Apoi vocea lui Andrei:

— Ai atins-o?

Respirația mea s-a oprit. Andrei a întins mâna spre difuzor.

— Opriți asta.

Irina s-a ridicat.

— Nu puneți mâna pe aparatură.

În înregistrare s-a auzit primul impact, un geamăt, apoi al doilea. Eu am început să respir sacadat. Pe fundal, Alina plângea fără să pară speriată.

Și atunci a venit fraza pe care niciunul dintre noi nu o mai putea schimba:

— E moartă, a spus Andrei.

În salon s-a făcut liniște.

El s-a uitat la mine, iar eu am văzut că își dădea seama. Nu de răni. De cuvinte.

Apoi înregistrarea a continuat, iar vocea lui a coborât într-o șoaptă:

— Am făcut-o, Alina. Așa cum mi-ai spus. Acum suntem liberi.

Alina a râs încet.

— Atunci trebuie să plecăm înainte să se trezească.

În acel moment, ușa salonului s-a deschis brusc. Un avocat cu părul alb a intrat, ținând în mână un telefon aprins.

— Domnule Kovalenco, avem o problemă, a spus el. Alina a retras toți banii din contul comun și tocmai a încercat să părăsească țara. Dar nu asta este partea cea mai rea. Ea a lăsat în urmă un mesaj pentru dumneavoastră…

Telefonul avocatului a început să sune din nou…

PARTEA 3

Telefonul avocatului a vibrat atât de puternic, încât a alunecat pe marginea mesei. El l-a prins înainte să cadă, dar nu a răspuns.

— Ce mesaj? a întrebat Andrei.

Avocatul, Radu Petrescu, a privit spre mine.

— Nu cred că ar trebui discutat aici.

— Spune-mi!

— Doamna Șevciuk a trimis un mesaj vocal tuturor celor din conducerea companiei. A susținut că dumneavoastră ați atacat-o, că sunteți instabilă și că ea va prelua temporar conducerea până când soția dumneavoastră va fi declarată incapabilă.

Mi-am simțit degetele reci.

— Incapabilă?

Radu a dat din cap.

— A depus deja o cerere pentru administrarea bunurilor dumneavoastră. A folosit o procură electronică semnată de pe telefonul lui Andrei.

Andrei s-a întors spre el.

— Ai spus că procura era pregătită pentru situații administrative.

— Nu pentru asta, a răspuns avocatul. Și, după ce am văzut înregistrarea, nu mai reprezint pe nimeni dintre voi.

Inspectoarea Irina a pornit din nou fișierul. Cuvintele lui Andrei au umplut salonul, fără să mai poată fi oprite.

— Am făcut-o, Alina. Așa cum mi-ai spus. Acum suntem liberi.

Andrei stătea nemișcat. Trandafirii albi se răsturnaseră lângă pat, iar apa din ambalaj se scurgea încet pe podea.

— Nu eram eu, a șoptit.

— Vocea dumneavoastră este pe înregistrare, a spus Irina.

— Eram în panică.

— Ați repetat că ați făcut-o după ce victima a încetat să răspundă.

— Alina m-a manipulat.

— Poate. Dar dumneavoastră ați ținut cuțitul.

Am închis ochii. În spatele pleoapelor vedeam din nou covorul crem și geanta roșie a Alinei. Acum înțelegeam că totul fusese pregătit: zgârietura, povestea, sacoul, chiar și zâmbetul ei când m-a privit de jos.

Doctorul a intrat cu o foaie și o fotografie mică.

— Marina, trebuie să vă spun ceva înainte să mai apară alte persoane.

Andrei s-a întors spre el.

— Ce mai este?

Doctorul mi-a întins fotografia. Două forme mici se vedeau pe ecranul ecografului.

— Erați însărcinată cu gemeni când ați fost adusă la spital. Sarcina a fost afectată, dar copiii sunt vii. Necesită supraveghere strictă.

Am privit fotografia fără să respir.

Doi copii.

Două vieți care existaseră în mine în timp ce Andrei îmi spunea că mă omoară.

— Nu am știut, a spus el.

— Nu ai știut de copii, am răspuns. Dar ai știut că mă lovești.

A întins mâna spre mine.

— Lasă-mă să repar.

Mi-am retras degetele.

— Nu mai ai nimic de reparat în camera asta.

Inspectoarea a primit ceasul într-un recipient sigilat. Pe ecranul lui încă se vedea ora la care începea înregistrarea.

— Fișierul va fi analizat oficial, a spus ea. Iar acum, domnule Kovalenco, trebuie să veniți cu mine.

Andrei a privit ușa.

— Nu plec nicăieri fără avocat.

— Avocatul dumneavoastră tocmai a spus că nu vă mai reprezintă.

Radu și-a scos ochelarii.

— Nu pot apăra o versiune care este contrazisă de propria dumneavoastră voce.

Andrei s-a apropiat de pat pentru ultima dată.

— Marina, dacă plec acum, totul se termină.

— Nu, am spus. Pentru mine, s-a terminat când ai trecut peste trupul meu ca să-i pui sacoul ei pe umeri.

Irina i-a prins brațul. În clipa aceea, telefonul ei a sunat.

A răspuns, a ascultat câteva secunde și s-a uitat spre mine.

— Doamnă Kovalenco, avem o problemă nouă. Mașina Alinei a fost găsită lângă aeroport, dar ea nu a urcat în avion. În schimb, la apartamentul ei am găsit o cutie cu documente și fotografii despre dumneavoastră.

— Ce fotografii?

Inspectoarea și-a coborât vocea.

— Unele sunt de dinaintea căsătoriei dumneavoastră. Iar pe spatele ultimei fotografii este scrisă data de mâine și o adresă unde se află copiii dumneavoastră nenăscuți…

Mi s-a strâns stomacul.

Andrei a ridicat capul, de parcă abia atunci înțelesese că Alina nu fugise doar de poliție.

Iar lângă ușa spitalului, cineva lăsase un plic mic, cu numele meu scris pe el…