PARTEA 4 — Soțul meu și-a adus iubirea din trecut în casa păzită, iar înainte de răsărit, răspunsul meu l-a făcut să pălească

PARTEA 4

— Tatăl meu, am răspuns.

Adrian a rămas cu privirea prinsă de a mea.

— Tatăl tău a murit acum doisprezece ani.

— Așa ai crezut.

Din subsol s-a auzit un zgomot surd, apoi vocea unui bărbat răgușit:

— Claire, nu mai avem mult timp!

Matteo a ridicat arma, dar Elena i-a prins încheietura înainte să apuce să îndrepte țeava. Nu părea puternică, însă mișcarea ei a fost precisă. Pistolul a căzut pe dalele ude.

Adrian l-a împins pe fratele său spre zid.

— Ce i-ai făcut lui Victor?

Matteo a râs.

— Întreab-o pe soția ta. Ea l-a ținut ascuns.

— Nu l-am ținut ascuns, am spus. L-am protejat de tine.

Am alergat spre intrarea laterală a capelei. Marta m-a urmat, iar Elena a rămas în urmă cu Adrian, ținând arma cu ambele mâini.

— Claire! a strigat Adrian.

M-am oprit.

— Dacă intri acolo, nu știi ce vei găsi.

— Tocmai asta e problema ta. Ai hotărât mereu ce am voie să știu.

Sub capelă exista un coridor îngust, cu pereți de cărămidă și țevi vechi. Mirosul de mucegai era atât de puternic încât mi s-a strâns gâtul. Marta a aprins o lampă de urgență, iar lumina galbenă a căzut pe o ușă de fier.

Am introdus cheia cu luna.

Înăuntru, tatăl meu stătea pe un scaun de lemn, cu un bandaj în jurul coastei. Era mai slab decât în ultima fotografie pe care o păstram, dar ochii îi erau limpezi.

Lângă el se afla paznicul de noapte, cu fața lovită.

— Tată…

Victor Bellandi a încercat să se ridice.

— Nu veni prea aproape. Sunt murdar.

Am îngenuncheat lângă el și i-am cuprins mâinile. Aveau miros de iod și praf.

— Mi s-a spus că ai murit.

— Asta trebuia să creadă Matteo. Am aflat unde se duc banii fundației tale și cine semnează în locul tău. M-a prins înainte să ajung la tine.

— De ce nu mi-ai spus?

Victor s-a uitat spre Marta.

— Pentru că Adrian îți pusese oameni să te urmărească.

Mi-am întors capul spre ea.

— Ce?

Marta și-a strâns șalul la piept.

— Nu pentru a vă controla, doamnă Claire. Pentru a vă ține în viață. După ce tatăl dumneavoastră a dispărut, Matteo a început să creadă că numai dumneavoastră știați unde se află registrele originale.

— Adrian știa că ești viu?

— A aflat acum patru luni, a spus Victor. I-a cerut lui Claire să plece din oraș dacă lucrurile se înrăutățesc. Dar nu i-a spus tot, pentru că se temea că Matteo va afla.

Am simțit un nod dur în piept.

— Asta nu justifică ce a făcut.

— Nu, a spus Victor. Nu justifică.

În spatele nostru s-a auzit un foc de armă. Nu a fost puternic, însă ecoul lui a făcut lampa să tremure.

Am ieșit din cameră alergând.

Pe treptele capelei, Elena stătea cu palma apăsată pe umăr. Adrian ținea arma lui Matteo în jos, iar Matteo era întins pe dale, cu nasul sângerând. Nu Adrian îl lovise. Marta îl doborâse cu bastonul de mers al tatălui meu.

— Elena! am strigat.

— Glonțul doar m-a atins, a spus ea. Nu te opri pentru mine.

Adrian s-a uitat la mine.

— Oamenii de la gard au blocat mașina lui Matteo. Nu mai are unde să fugă.

— Nu mă interesează unde fuge.

— Ar trebui. El nu a acționat singur.

Matteo a scuipat sânge pe piatră.

— Spune-i, Adrian. Spune-i cine a aprobat plata pentru oamenii mei.

Adrian s-a încordat.

— Taci.

— Ai vrut să scapi de mine și să păstrezi reputația familiei. Ai semnat transferul ca să arăți că soția ta a golit fundația. Dacă dispărea, toți ar fi crezut că a fugit cu banii.

Am privit foaia mototolită din mâna lui Adrian.

— Erai pregătit să mă faci hoț?

Adrian a închis ochii.

— Da.

Elena a întors capul spre el.

— Adrian…

— Nu pentru bani, a spus el. Matteo amenința că îl omoară pe Victor și pe Claire. Credeam că dacă te scot din fundație și te fac să pleci, te pot trimite departe înainte să ajungă la tine.

— Iar în timp ce mă protejai, te-ai întors la Elena.

— Nu am nicio scuză.

— Nu. Nu ai.

Cuvintele au rămas între noi, mai grele decât arma de pe jos.

Matteo a râs din nou.

— Uite ce frumos se destramă familia.

Elena s-a întors spre el.

— Nu familia se destramă. Minciuna ta.

A desfăcut tubul de hârtie și a scos lista. Numele erau scrise cu cerneală neagră, alături de sume, date și conturi. În partea de jos se afla o semnătură pe care o recunoșteam: a lui Matteo.

Marta a făcut un pas înainte.

— Asta a găsit Victor în arhiva veche.

— Și de ce ai avut nevoie de mine? am întrebat-o pe Elena.

Ea m-a privit direct.

— Pentru că numai tu puteai activa clauza fundației. Știam că Adrian va încerca să te convingă să renunți, dar nu știam dacă te va trăda cu adevărat. În seara asta am aflat.

— M-ai folosit.

— Da.

Răspunsul ei m-a surprins mai mult decât o scuză.

— Și totuși ai venit aici.

— Pentru că, oricât l-am iubit, nu mai vreau să fiu femeia pentru care cineva își distruge casa și își minte soția. Am venit să opresc totul.

Adrian a întins spre mine mapa crem.

— Ia-o.

— Ce este?

— Actul prin care fundația trece sub controlul tău exclusiv. L-am semnat înainte să te văd cu Elena.

Am deschis mapa. Semnătura lui era acolo, clară. La final, o notă scrisă de mână spunea că niciun membru al familiei Bellandi nu poate retrage fonduri fără aprobarea mea și a unui consiliu independent.

— Ai pregătit asta de când?

— De când mi-am dat seama că Matteo îmi controla oamenii.

— Și ai așteptat până în noaptea în care m-ai sărutat pe alta ca să-mi dai puterea?

Adrian și-a lăsat capul.

— Am crezut că pot rezolva totul înainte să te doară.

— Asta nu este protecție. Este aroganță.

Victor a ieșit încet din capelă, sprijinit de paznic.

— Claire, decide acum. Nu pentru Adrian. Pentru cei ale căror nume sunt în registre.

Am privit spre fundație, spre casa în care trăisem cincisprezece ani și care, în acea noapte, îmi devenise străină. Apoi am privit oamenii adunați în ploaie: Marta cu bastonul în mână, Elena cu sângele pe umăr, tatăl meu tremurând, Adrian cu fața devastată și Matteo întins între ei.

Am rupt pagina cu semnătura mea falsă.

— Matteo nu va mai avea acces la nimic. Conturile rămân deschise pentru fundație, iar registrele vor fi predate unei echipe independente. Adrian, vei renunța la conducere.

— Bine.

— Elena va primi protecție și va depune mărturie despre plățile lui Matteo.

— Bine, a repetat el.

— Iar tu și cu mine nu mai suntem soț și soție doar fiindcă un document spune asta.

Adrian a ridicat privirea.

— Vrei să pleci?

Am simțit verigheta în buzunarul hainei. O purtasem cu mine fără să-mi dau seama.

— Nu în noaptea asta. Tatăl meu are nevoie de medic. Elena are nevoie de îngrijiri. Fundația are nevoie de mine. Dar după ce toate acestea se termină, voi decide ce rămâne între noi.

— Și dacă nu rămâne nimic?

— Atunci vei ști că nu ai pierdut o soție într-o noapte. Ai pierdut-o puțin câte puțin, de fiecare dată când ai confundat tăcerea cu loialitatea.

Adrian a primit lovitura fără să se apere.

În zori, oamenii lui Matteo au fost scoși din proprietate, iar registrele au ajuns în mâinile celor care puteau verifica fiecare plată. Nimeni nu a aplaudat. Nu era o victorie curată. Tatăl meu abia putea merge, Elena își ținea umărul bandajat, iar Adrian stătea în biroul gol, fără telefoane, fără paznici și fără puterea pe care o purtase ca pe o armură.

Înainte să plec cu Victor, m-am întors la ușa biroului.

Adrian ridicase paharul de cristal de pe coridor. Nu băuse. Îl ținea între degete, privind urma buzelor mele de pe margine, rămasă acolo din seara precedentă.

— Claire, a spus el.

M-am oprit.

— Ce?

— M-ai iubit vreodată cu adevărat?

Am privit spre geamul crăpat de glonț, spre lumina care se strecura peste podeaua pe care îmi făcusem planurile timp de cincisprezece ani.

— Te-am iubit atât de mult, încât am construit ieșirea pentru ziua în care aveai să mă pierzi.

Apoi i-am întins verigheta.

Nu lui.

Am așezat-o pe mapa cu actele fundației, lângă semnătura lui și lângă lista lui Matteo.

— Păstreaz-o. Este singurul lucru din căsnicia noastră pe care nu-l mai poate falsifica nimeni.

Victor m-a strigat de pe coridor.

Am plecat spre el, iar din biroul gol s-a auzit, pentru ultima dată, clinchetul paharului de cristal pe marmură.