PARTEA 4 — Am vărsat apă peste câinele temut al șefului mafiei, iar când am cerut să-l îngrijesc, zâmbetul Biancăi a dispărut

PARTEA 4

Nu am apucat să întreb cine era la telefon. Matteo a închis și a rămas nemișcat, cu privirea prinsă de medalionul din palma mea.

Apoi totul s-a mișcat deodată.

— Încuiați porțile, a ordonat el.

Paznicii au alergat spre curte. Lorenzo a încercat să se strecoare pe lângă altar, dar Matteo l-a prins de braț.

— Nu pleci nicăieri.

— Câinele este în port din cauza ta, a scuipat Lorenzo. Ai adus-o aici și ai lăsat-o să scormonească în lucruri care nu o privesc.

— Ea este singura persoană care a văzut ce i se întâmplă lui Bruno.

Bianca și-a scos telefonul.

— Trebuie să sunăm la poliție.

— Sună, i-a răspuns Matteo.

Ea a ezitat.

Doar o secundă.

Dar pentru un om ca Matteo, o secundă era suficientă.

— Tu știai că Bruno a dispărut înainte să intrăm în capelă, a spus el.

— Nu știam.

— Atunci de ce ai vrut să suni la poliție înainte să întreb eu unde este?

Bianca a deschis gura, însă nu a mai găsit răspunsul.

Matteo a luat reportofonul de pe altar și mi l-a întins.

— Ai făcut o copie?

— Nu.

— Ai memorat datele?

— Trei conturi și două transferuri. Unul către o firmă de pază din port.

A ridicat telefonul și l-a sunat pe avocatul familiei.

— Domnule Ionescu, vreau să pregătiți o sesizare pentru răpire, tentativă de omor și fraudă. Da, chiar acum. Nu, nu mai lucrează pentru mine dacă îmi spune să aștept până dimineață.

De la celălalt capăt al firului s-a auzit o voce grăbită.

Matteo a închis.

— A refuzat să se implice.

— Pentru că se teme de Lorenzo?

— Pentru că știe cât de mult a furat.

A scos arma din toc și a privit spre ușa capelei.

— Mergem la port.

— Nu singur, am spus.

— Mi s-a cerut să vin singur.

— Și eu am fost cerută ca să te ademenească într-o capcană.

M-a privit lung.

— Ar fi trebuit să pleci de la conac în prima zi.

— Nu aș fi aflat niciodată adevărul despre mama.

— Adevărul ăsta te poate omorî.

— Știu.

— Și totuși vii?

Mi-am închis medalionul la gât.

— Bruno este acolo.

La ora unu fără zece, am ajuns la depozitul din port cu două mașini și fără faruri. Vântul mirosea a motorină și apă sărată. Clădirile abandonate se ridicau în jurul nostru ca niște cutii negre.

Matteo mi-a prins încheietura înainte să cobor.

— Rămâi în spatele meu.

— Dacă îl aud pe Bruno, intru.

— Clara.

— Nu negociez cu tine când este speriat.

Pentru o clipă, colțul gurii lui s-a mișcat.

— Asta este cea mai nebunească regulă pe care am auzit-o.

— Și totuși funcționează.

Din interior s-a auzit un scheunat. Bruno.

Am intrat printre paleți. Câinele era legat de o țeavă, cu botul închis într-o curea de piele și cu o seringă pregătită pe o ladă. Lângă el stătea un bărbat pe care îl văzusem de câteva ori în curtea conacului. Îngrijitorul.

— Ai venit, Moretti, a spus el.

— Eliberează câinele.

— Mai întâi adu registrul.

Matteo a ridicat privirea spre podul metalic. Bianca era acolo, ținând telefonul cu ambele mâini. Lorenzo stătea lângă ea.

— Tu ai pregătit totul, a spus Matteo.

— Am pregătit ce era necesar, a răspuns Lorenzo. Tu ai fost prea slab ca să conduci familia după moartea fratelui tău.

— Tata m-a ales pe mine.

— Tata a ales un băiat care încă mai credea că loialitatea se cumpără cu protecție.

Matteo a făcut un pas.

— Iar mama Clarei?

— A fost un accident.

— Ai spus că nu tu ai aprins focul.

Lorenzo a înghețat.

În clipa aceea, mi-am ridicat telefonul. Înregistrarea se auzea din buzunarul meu, transmisă către un număr pe care îl formasem înainte să intrăm în depozit. Nu eram sigură că poliția va răspunde, dar trimisesem deja fișierul către trei persoane: procurorul local, un jurnalist și sora mamei mele.

Lorenzo și-a dat seama prea târziu.

— Oprește asta!

— Nu pot, am spus. Acum este deja trimisă.

Bianca a coborât scările în fugă.

— Matteo, ascultă-mă! Nu am vrut să-l rănească pe Bruno. Lorenzo mi-a spus că va fi doar sedat.

— Ai trimis mesajul către mine, a spus el.

— Nu.

— Ai știut unde era capela. Ai știut de medalion. Ai știut că fata va veni.

Bianca a izbucnit în plâns.

— Te iubesc.

Matteo a privit-o fără furie.

— Nu. Ai iubit locul pe care îl aveai lângă mine.

Îngrijitorul a ridicat seringa. Bruno s-a zbătut, iar țipătul lui a tăiat depozitul.

Am alergat înainte să mă poată opri cineva.

— Clara!

M-am așezat între câine și bărbat. Am bătut cu palma în podea, exact cum făcusem în curte.

— Bruno, uită-te la mine.

Ochii lui s-au întors spre mine.

— Nu te trag. Nu te grăbesc. Respiră.

Bărbatul a făcut un pas, dar Matteo l-a doborât înainte să ajungă la noi. A urmat un zgomot sec, apoi liniște.

Am desfăcut cureaua de pe botul lui Bruno și i-am scos lesa. Avea o rană proaspătă la gât. Câinele s-a lipit de mine, tremurând.

— Sunt aici, i-am spus.

Poliția a sosit șase minute mai târziu.

Șase minute în care Lorenzo a încercat să nege, Bianca a încercat să explice, iar îngrijitorul a încercat să fugă. Niciunul nu a reușit.

Când ofițerii i-au pus cătușele, Lorenzo s-a uitat la Matteo.

— Fără mine, familia ta se prăbușește.

— Nu, a răspuns Matteo. Fără tine, poate începe să respire.

Apoi Lorenzo a auzit propria voce din reportofon. Fraza despre foc, despre bani și despre moartea mamei mele s-a răspândit printre pereții depozitului.

El a privit în jur, căutând pe cineva care să-l salveze.

Nu mai era nimeni.

Bianca a fost arestată în aceeași noapte. A recunoscut că ascunsese fiolele și că îl ajutase pe Lorenzo să controleze accesul în conac. Îngrijitorul a primit acuzații pentru otrăvire, răpire și tentativă de omor.

Matteo nu a sărbătorit.

A stat lângă Bruno în cabinetul veterinar, cu palmele sprijinite pe genunchi, în timp ce medicul scotea bucata de metal din șoldul câinelui. Era un fragment de glonț vechi, rămas din atacul care fusese atribuit rivalilor familiei.

— Mama ta a avut dreptate, mi-a spus el.

— În legătură cu ce?

— În legătură cu Bruno. Nu era un câine rău. Era un câine rănit pe care toți l-au pedepsit pentru că se temea.

— Și tu?

Matteo a privit prin geamul cabinetului.

— Eu am confundat frica lui cu loialitatea.

După arestări, a urmat haosul. Telefoane, anchete, conturi înghețate, oameni care își schimbau declarațiile. Doi dintre paznici au depus mărturie. Avocatul care refuzase să-l ajute pe Matteo a revenit după trei zile, dar Matteo i-a închis ușa în față.

— Nu mai lucrezi pentru mine.

— Domnule Moretti, pot repara situația.

— Nu. Ai încercat să protejezi situația.

Într-o după-amiază, Matteo m-a dus în biroul vechi al mamei mele. Camera era acoperită de praf. Pe perete rămăsese o fotografie cu Elena Hayes lângă Bruno, pe când el era un cățeluș slab, cu labele prea mari pentru trup.

Matteo a ridicat fotografia.

— Nu am știut că avea o fiică.

— Lorenzo a avut grijă să nu afli.

— Dacă aș fi știut…

— Poate ai fi făcut ceva. Poate nu. Nu pot schimba asta.

A pus fotografia înapoi.

— Ce vrei acum?

Am privit camera goală, rafturile, fereastra prin care se vedea curtea înghețată.

— Vreau să aleg eu unde rămân.

— Poți pleca.

— Știu.

— Și dacă rămâi?

— Nu ca servitoare.

Matteo a încuviințat.

— Atunci vei rămâne ca administrator al clinicii pentru animale pe care o voi deschide în oraș. Cu salariu, contract și ușă care se încuie din interior.

Am zâmbit pentru prima dată după multe săptămâni.

— Iar tu?

— Eu voi învăța să cer ajutor înainte ca oamenii să fie răniți.

— Sună greu.

— Este.

— Atunci începe cu Bruno.

În următoarele luni, conacul s-a golit de oameni și de secrete. Matteo a renunțat la o parte din afacerile familiei și a predat documentele procurorilor. Nu a devenit brusc un om blând. Dar a încetat să creadă că duritatea era singura formă de protecție.

Eu am închiriat un apartament mic deasupra clinicii. În fiecare dimineață, încălzeam apă într-un ibric zgâriat, deschideam ferestrele și verificam animalele fără să ridic vocea.

Bruno a venit să locuiască acolo în zilele în care Matteo era plecat. Dormea lângă ușă, cu capul pe labe. Nu mai suporta lesele metalice, așa că îi făcusem una din pânză moale, cu o închizătoare de lemn.

Într-o sâmbătă de martie, fiica surorii mele a venit la clinică. Avea șase ani și purta un pulover galben, cu mânecile prea lungi.

— Clara, Bruno este trist?

— Nu. Doar își amintește.

— Și când nu-și mai amintește?

Am privit câinele, care dormea cu botul pe piciorul meu.

— Atunci va rămâne doar faptul că cineva a stat lângă el.

Fetița mi-a dat un desen. Eram eu, Bruno și o casă cu o ușă mare. Deasupra acoperișului desenase o rândunică de aramă.

— Este pentru tine, a spus ea.

În aceeași seară, am primit un mesaj de la Bianca. Era trimis din centrul de detenție, prin avocat.

Îmi pare rău. Matteo nu va avea niciodată încredere în tine așa cum a avut în mine. Întoarce-te la conac. Pot să te ajut să obții tot ce vrei.

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns.

Nu vreau ce ai vrut tu.

Am șters conversația.

Câteva săptămâni mai târziu, Matteo a venit la clinică în timpul primei ninsori. Ținea în mână o cutie mică.

— Am găsit-o în biroul mamei tale, a spus el.

Înăuntru era o fotografie veche cu Elena, Bruno și un băiat de doisprezece ani care semăna cu Matteo.

— Fratele tău?

— Da. A murit cu mult înainte ca Lorenzo să înceapă totul. Mama ta a fost singura care a rămas lângă mine în perioada aceea.

Am atins fotografia.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-a fost teamă că vei crede că te-am ținut lângă mine din vinovăție.

— Și m-ai ținut?

Matteo a zâmbit obosit.

— La început, da. După aceea, ai rămas pentru că ai vrut.

Bruno s-a ridicat și a venit între noi. Medalionul meu de aramă i-a atras atenția. L-a mirosit, apoi și-a sprijinit botul de palma mea.

Matteo a privit scena.

— Încă porți rândunica.

— Acum știu de ce mi-a dat-o mama.

— De ce?

Am închis medalionul cu degetul.

— Ca să-mi amintească faptul că și cei care au fost închiși pot găsi o cale afară.

Afară, zăpada acoperea urmele de pe trotuar. În clinică mirosea a ceai, lemn cald și blană udă. Nu mai eram fata care se temea să traverseze o curte fără să cadă. Nu mai eram servitoarea pe care Bianca o putea umili. Nu mai eram fiica unei femei reduse la tăcere.

Bruno și-a lăsat capul pe genunchii mei.

Am zâmbit și am bătut încet cu degetele în medalionul de aramă.

De data aceasta, nu mai era o cheie spre trecut.

Era semnul că ieșisem din el.