Am vărsat apă peste câinele temut al șefului mafiei, iar când am cerut să-l îngrijesc, zâmbetul Biancăi a dispărut

În clipa în care cei doi paznici au ridicat armele spre mine, Bruno și-a așezat capul pe genunchii mei.

Era a șasea zi de când lucram la conacul lui Matteo Moretti și deja reușisem să transform curtea de serviciu într-un dezastru. La ora șapte și douăzeci dimineața, traversam pietrele înghețate cu două găleți de apă caldă sprijinite de șold și cu medalionul meu de aramă, în formă de rândunică, prins de șorț. Mama mi-l lăsase înainte să moară. Îl purtam la gât de doisprezece ani, chiar dacă lanțul subțire îmi zgâria pielea.

Apoi talpa mea a alunecat.

Gălețile au zburat. Apa cu săpun s-a revărsat peste cel mai periculos câine din oraș.

Bruno, un mastiff italian negru de aproape șaptezeci de kilograme, s-a întors spre mine cu apa curgându-i de pe bot. Toți oamenii din curte au amuțit. Se spunea că îl mușcase pe ultimul îngrijitor atât de rău, încât bărbatul avusese nevoie de opt copci.

— Îmi pare rău, am șoptit.

Câinele a mârâit. Vibrația mi-a urcat prin palme și mi-a strâns stomacul.

— Îndepărtează-te de câinele meu.

Vocea venise din arcada de piatră. Matteo Moretti stătea acolo în palton negru, cu zăpada topindu-se în părul întunecat. Doi paznici îl urmau, iar în spatele lor Bianca Russo, îmbrăcată într-un cojoc alb prea elegant pentru o curte plină de noroi.

Am încercat să mă ridic. Pantoful mi-a fugit din nou.

— Am spus să te îndepărtezi, Clara.

— Încerc.

Bianca a zâmbit.

— Nici măcar nu poate traversa curtea fără să cadă. Poate că Bruno va termina ce a început tava de cafea ieri.

Câteva servitoare și-au coborât privirea. Eu am simțit cum îmi arde fața. Matteo însă nu s-a uitat la mine, ci la câine.

Bruno nu arăta furios. Urechile îi erau lipite de cap, respira prea repede, iar piciorul stâng din spate îi tremura. Când îngrijitorul grajdului a ridicat lesa cu închizătoare metalică, ochii animalului s-au fixat pe ea.

— Nu e furios fiindcă este ud, am spus.

Matteo și-a întors încet privirea spre mine.

— Ai ajuns la concluzia asta de pe podea?

— Am avut un unghi bun.

Îngrijitorul a făcut un pas înainte.

— Pune lesa jos, i-am spus.

— Lucrezi aici de șase zile, a răspuns el.

— Câinele nu știe de cât timp lucrez eu aici.

— Destul, a rostit Matteo.

Închizătoarea a încetat să mai clinchetească. Bruno a lăsat capul puțin în jos, dar nu și-a desprins privirea de la mine.

Mi-am șters palmele ude de fusta gri.

— Trebuie uscat. Afară sunt minus șase grade.

— Nu este problema ta.

— L-am udat eu.

— Da.

— Atunci lăsați-mă să repar.

Bianca a râs încet.

— Chiar o vei lăsa să-l atingă? Ultimul om care a încercat a plecat cu ambulanța.

Matteo a privit spre ușa clădirii pentru câteva secunde.

— Ultimul îngrijitor a încercat să-l tragă într-o cadă metalică, am spus. Camera de spălat are podea alunecoasă, dușul face un zgomot asurzitor și cârlige de imobilizare pe perete. Dacă îl doare șoldul, pentru el toată încăperea arată ca o capcană.

Ochii lui Matteo s-au îngustat.

— Și tu crezi că poți face mai bine?

— Cred că pot să-l fac să nu se teamă.

— Nu este același lucru.

— Nu. Este mai important.

Vântul a împins zăpada peste pietre. Matteo și-a scos mănușile, deget cu deget.

— De ce ai nevoie?

Am întins mâna către dulapul de lângă grajd, unde se afla dosarul vechi al animalului, și în clipa aceea ușa din spatele nostru s-a deschis brusc…

PARTEA 2

Ușa s-a izbit de perete, iar un curent rece a trecut prin curte ca o lamă. Toți s-au întors. Matteo nu și-a coborât privirea de la mâna mea întinsă spre dulap.

— De ce ai nevoie? a repetat el.

— De prosoape groase, o pătură, puțină hrană fiartă și liniște. Fără lesă. Fără duș. Fără oameni în jur.

— Iar dacă te mușcă?

— Atunci o să mă muște.

— Răspuns prost.

— Dar sincer.

Pentru prima dată, ceva asemănător unei emoții i-a trecut prin ochi. Nu era amuzament. Era atenție.

— Toți înăuntru, a spus el.

Bianca a făcut un pas spre el.

— Matteo, nu poți lua decizii din cauza unei servitoare care varsă apă…

— Am spus toți înăuntru.

Vocea lui a tăiat curtea. Bianca și-a strâns haina la gât și a plecat fără să mai spună nimic.

La ora șapte și treizeci și cinci, în spatele grajdului, am îngenuncheat la aproape un metru de Bruno. Zăpada îmi intra prin ciorapi, iar medalionul de aramă îmi lovea pieptul la fiecare respirație. Câinele tremura atât de tare, încât apa de pe blană se scutura în picături mici.

— Nu o să te ating, i-am spus. Tu alegi.

Matteo stătea la ușă, cu brațele pe lângă corp.

— Vorbești cu el ca și cum ar înțelege.

— Înțelege tonul. Și faptul că minți.

— Eu mint?

— Nu dumneavoastră. Eu aș minți dacă i-aș spune că nu o să-l doară niciodată.

Am pus prosopul pe piatră și m-am așezat. După câteva minute, Bruno a făcut un pas. Apoi încă unul. Când botul lui mi-a atins degetele, mi-am ținut respirația. Avea miros de fier și de medicamente.

— Bun băiat, am șoptit.

Matteo s-a apropiat cu un pas.

— Nu-i spune așa.

— De ce?

— Nu mai este un pui.

— Nici oamenii mari nu încetează să aibă nevoie să audă că au făcut bine.

Câinele și-a lăsat capul pe coapsa mea. În curte s-a făcut liniște.

L-am uscat încet, fără să mă ating de șoldul stâng. Sub blana udă am simțit o cicatrice veche și o zonă tare, ca un bob de metal prins sub piele. Bruno a tresărit. Matteo a observat.

— Ce ai găsit?

— Nu știu încă. Dar nu este o simplă cicatrice.

— Îngrijitorul spune că s-a lovit într-un gard.

— Îngrijitorul nu a examinat câinele. L-a certat.

Matteo și-a întors capul spre grajd.

— Adu-l aici.

Bărbatul a venit palid. Când am întrebat de tratamentele din ultimele luni, a răspuns prea repede. Matteo n-a spus nimic, dar degetele i s-au încleștat.

La ora nouă, Bruno dormea lângă sobă, iar eu mă spălam pe mâini în camera mică de lângă bucătărie. Pe masă găsisem o fiolă goală, ascunsă în spatele sacului cu ovăz. Pe etichetă se vedea doar o parte din nume. Era un sedativ puternic, folosit la animale agresive. Cineva îi administra lui Bruno doze repetate.

Bianca a intrat fără să bată.

— Lasă lucrurile unde le găsești.

— Nu am luat nimic.

— Încă.

— De ce ești atât de îngrijorată?

Zâmbetul ei a dispărut.

— Pentru că femeile care pun întrebări aici nu rămân mult.

— Atunci de ce ai venit să-mi răspunzi?

A ridicat mâna, dar s-a oprit înainte să mă lovească. În acea clipă, medalionul de aramă s-a desprins de la gât și a căzut între noi, cu un clinchet sec.

Bianca s-a uitat la rândunica de metal. Fața i s-a schimbat.

— De unde ai asta?

— A fost al mamei mele.

— Cum o chema?

— Elena Hayes.

Bianca a făcut un pas înapoi.

— Nu poți fi fiica ei.

Înainte să pot întreba de ce, telefonul ascuns în buzunarul șorțului a vibrat. Pe ecran apărea un număr pe care îl știam de opt ani, deși proprietara lui murise într-un incendiu. Mesajul conținea doar atât: Nu-i spune lui Matteo ce ai găsit. Vino singură la capela veche, la miezul nopții…

PARTEA 3

La miezul nopții, capela veche mirosea a piatră udă și ceară arsă. Am intrat cu lanterna telefonului aprinsă, iar zăpada scârțâia sub pașii mei. Țineam medalionul de aramă în palmă. Nu-i spusesem lui Matteo unde plec, dar asta nu însemna că eram singură.

— Ai venit, a spus o voce din întuneric.

Un bărbat în vârstă a ieșit de lângă altar. Îl recunoscusem din fotografiile vechi din biroul conacului. Lorenzo Moretti, unchiul lui Matteo și administratorul averii familiei.

— Cine mi-a trimis mesajul?

— Telefonul mamei tale a fost păstrat de mine.

— Mama mea a murit într-un incendiu.

— Asta este povestea pe care ai auzit-o.

Mi-am strâns medalionul până când marginea lui mi-a intrat în piele.

— Spune-mi adevărul.

Lorenzo a așezat pe altar un reportofon mic și un registru legat în piele.

— Mama ta, Elena, era medicul veterinar al familiei. A descoperit că anumite medicamente dispăreau din depozit și că Bruno era sedat înaintea întâlnirilor importante. A înțeles că cineva îl transforma într-o armă speriată.

— Tu ai ucis-o?

— Eu am ordonat să fie tăcută. Nu eu am aprins chibritul.

Aerul mi s-a blocat în piept.

— De ce?

— Pentru că Elena găsise transferurile de bani către rivalii familiei. Eu pregăteam o lovitură împotriva lui Matteo. Bruno trebuia să pară instabil, iar într-o zi să-l atace chiar pe el. În haos, Matteo ar fi fost împușcat. Eu aș fi preluat totul.

— Iar Bianca?

Lorenzo a apăsat butonul reportofonului.

Vocea Biancăi s-a auzit slab, dar limpede.

— Dacă fata observă rana, trebuie să dispară înainte să vorbească.

Apoi vocea lui Lorenzo:

— Matteo încă are încredere în câine.

Bianca:

— Atunci îl vom face să nu mai aibă încredere în nimeni.

Mi s-au înmuiat genunchii. Înregistrarea continua cu sunetul unei fiole desfăcute și cu numele mamei mele rostit în șoaptă.

— Elena a lăsat registrul, a spus Lorenzo. Dar nu a avut timp să-l ducă poliției. Tu ai găsit ascunzătoarea fiindcă porți cheia.

— Medalionul nu este o cheie.

— Deschide-l.

Am apăsat pe marginea rândunicii. Aripile s-au desfăcut, dezvăluind o plăcuță minusculă, rulată în interior. Pe ea erau gravate trei date și un număr de cont.

În spatele meu s-au auzit pași.

— Clara.

Matteo stătea în ușa capelei. Avea arma în mână, dar o ținea îndreptată spre podea. Ochii lui au coborât spre registru, apoi spre medalion.

— Spune-mi că nu este adevărat, a șoptit.

— Este adevărat. Mama ta a fost ucisă pentru că a încercat să te protejeze.

Lorenzo a râs scurt.

— Nu asculta o servitoare care a intrat aici ca să fure.

Matteo s-a întors spre el.

— Am auzit vocea ta.

— Înregistrarea poate fi falsificată.

— Și registrul?

Lorenzo a tăcut. Bianca a apărut în spatele lui, albă la față.

Matteo s-a apropiat de ea.

— Ai știut?

— Matteo, eu doar încercam să te protejez.

— De cine?

— De ea.

În acel moment, telefonul lui Matteo a sunat. A ascultat câteva secunde, iar culoarea i-a părăsit fața.

— Bruno a dispărut din grajd, a spus el.

Pe linie s-a auzit un lătrat îndepărtat, apoi o voce necunoscută.

— Dacă vrei să-ți mai vezi câinele viu, vino singur la depozitul din port. Și adu fata cu medalionul…