PARTEA 4 — Soția mea a fost adusă însângerată la spital în timp ce țineam mâna amantei, iar zâmbetul lui Mateo a dispărut brusc

PARTEA 4

— Serena nu este cu mine, am spus.

La capătul firului s-a auzit un râs scurt.

— Tocmai de aceea ai doar douăzeci de minute.

Apelul s-a încheiat.

Am rămas cu telefonul la ureche, în timp ce Clara încerca să respire prin tubul subțire de oxigen.

Mara a înțeles din expresia mea.

— Au luat-o?

— Da.

Mateo a făcut un pas spre mine.

— Îmi adun oamenii.

— Nu.

Am spus-o înainte să-mi dau timp să mă gândesc.

— Victor cunoaște oamenii noștri. Dacă trimit pe cineva, o mută sau o omoară.

— Atunci ce faci?

M-am uitat la Clara.

— Mă duc singur.

Ea a ridicat mâna, iar degetele i s-au închis peste încheietura mea.

— Nu te duce pentru registru.

— Mă duc pentru Serena.

— Nu. Te duci pentru că, pentru prima dată, consecințele au un chip.

Cuvintele ei au rămas între noi ca o lamă.

Mara a deschis mapa și a scos o copie a primei pagini.

— Registrul nu este la Serena, Dominic.

Am privit-o.

— Clara tocmai a spus asta.

— A spus că este la Serena fiindcă Victor ascultă telefoanele. Adevărul este că Serena l-a primit fără să știe ce conține.

— Atunci de ce a fugit?

— Pentru că Victor i-a spus că tu ai ordonat accidentul.

Mi-am amintit de toate scenele Serenei, de gelozia ei, de felul în care mă făcea să rămân lângă ea. O considerasem capricioasă. Poate că, tot timpul, cineva îi împingea frica în direcția dorită.

— Unde este registrul?

Mara a arătat agrafa de alamă.

— Clara l-a ascuns în lucrul cel mai banal pe care îl avea la îndemână.

A desprins pasărea mică de pe mapă. În interiorul ei era o fantă îngustă. A apăsat cu unghia, iar un cip minuscul a căzut în palma ei.

— Nu este o înregistrare, a spus Mara. Sunt copii ale tranzacțiilor, fotografii ale contractelor și o listă cu numele celor care au plătit pentru tăcere.

— Și copia originală?

Clara a șoptit din pat:

— În rochie.

Am privit rochia verde smarald, tăiată de medici și pusă într-un sac transparent lângă perete. În tivul desfăcut se vedea o cusătură neagră, aproape invizibilă.

Clara își cususe singură buzunarul.

Am simțit rușinea ca pe o lovitură în coaste. Își ascunsese adevărul la câțiva centimetri de mine, în timp ce eu îi cumpăram flori și plecam la Serena.

— O să o aduc înapoi, am spus.

Clara mi-a strâns mâna.

— Nu-mi promite asta. Promite-mi că, dacă te întorci, nu vei mai fi același om.

Nu am știut ce să răspund.

La depozitul de pe strada Halsted am ajuns cu șase minute înainte de termen. Clădirea era goală, cu ferestrele acoperite cu plăci de lemn și cu miros de ulei ars în aer. În mijlocul încăperii, Serena stătea pe un scaun, cu mâinile legate cu bandă adezivă.

Victor era în spatele ei.

Purta cămașă albă, pantaloni întunecați și mănușa cu degetele tăiate. Pe mâna dreaptă avea inelul cu piatră roșie.

— Ai venit fără armată, a spus el.

— Elibereaz-o.

— Întâi registrul.

Am ridicat cipul dintre două degete.

— Asta vrei?

Victor a zâmbit.

— Vreau totul.

Serena a început să plângă.

— Dom, nu știam. Jur că nu știam. Mi-a spus că tu mă folosești ca să ascunzi banii.

— Te-a folosit ca să mă țină departe de Clara.

Victor a ridicat arma.

— Clara a fost prea curioasă. A găsit traseul banilor și a vrut să plece cu toate documentele. Eu doar am încercat să-mi protejez investiția.

— Ai trimis mașina după ea.

— Am trimis o lecție. Șoferul a apăsat prea tare accelerația.

Serena a scos un sunet înăbușit.

— Ai spus că nu o vei omorî!

Victor a întors capul spre ea.

— Nu trebuia să afli cât de mult costă loialitatea ta.

În acel moment, în spatele meu s-a aprins o lumină. Elena Dobre stătea lângă tabloul electric, cu telefonul ridicat.

Victor a tras spre ea.

Mateo a ieșit dintre grinzi și i-a lovit brațul. Împușcătura s-a dus în tavan. Serena s-a rostogolit de pe scaun, iar eu am smuls banda de pe mâinile ei.

Victor s-a zbătut, dar Mateo i-a răsucit brațul și l-a trântit pe podea.

— De ce m-ai trădat? am întrebat.

Victor a scuipat sânge.

— Pentru că tu aveai totul și nici măcar nu știai ce ții în mâini. Eu am construit rețeaua. Tu ai primit numele, respectul și femeia care te iubea.

— Clara nu mă mai iubește.

— Asta te face slab.

— Nu. Asta mă face vinovat.

Am scos telefonul și am sunat la numărul pe care îl evitasem ani întregi: linia pentru denunțuri financiare a orașului. Nu aveam nevoie de un avocat ca să încep. Aveam nevoie să spun clar ce făcusem.

Mateo m-a privit.

— Dominic, dacă faci asta, pierzi tot.

— Totul era construit pe oameni care pierdeau deja.

I-am transmis femeii de la telefon numele firmelor, conturile și locația depozitului. Apoi i-am spus și numele meu.

Victor a încercat să se ridice.

— O să te distrugă.

— Știu.

— Clara nu va rămâne cu tine.

— Știu.

— Atunci pentru ce faci asta?

M-am uitat la Serena, care își ținea încheieturile roșii. Apoi m-am gândit la mâna palidă a Clarei atârnând peste marginea tărgii.

— Pentru că ai avut dreptate într-un singur lucru. Am primit totul fără să știu ce țin în mâini.

Victor a fost luat din depozit înainte de zori. Nu a fost o scenă triumfătoare. Nu am simțit bucurie. Doar greutatea tuturor numelor pe care le rostisem la telefon.

Serena a plecat cu Mara. Înainte să urce în mașină, s-a întors spre mine.

— Ai știut vreodată că te iubeam?

Am privit bandajul de pe mâna ei.

— Am știut că aveai nevoie să fiu acolo. Nu am avut curajul să întreb ce altceva simțeai.

— Și Clara?

— Clara avea nevoie să nu mai mint.

Serena a dat din cap și a plecat fără să mă atingă.

În spital, Clara era trează când m-am întors. Lumina dimineții se reflecta în suportul metalic al perfuziei. Pe scaun se afla rochia verde smarald, împăturită cu grijă într-un sac curat.

— Ai găsit-o pe Serena? a întrebat ea.

— Da.

— A fost rănită?

— Nu fizic.

Clara și-a închis ochii.

— Victor?

— Nu mai poate ajunge la nimeni.

— Iar tu?

Am pus pe masă cipul, telefonul și verigheta ei, scoasă de asistente pentru operație.

— Am spus tot.

Clara a privit obiectele, apoi s-a uitat la mine.

— Tot?

— Și despre mine.

Respirația ei s-a schimbat.

— Dominic, asta nu repară cinci ani.

— Știu.

— Nu repară faptul că m-ai lăsat singură în timp ce țineai mâna altei femei.

— Știu.

— Și nu înseamnă că mă întorc acasă cu tine.

— Nu-ți cer asta.

Pentru prima dată, fața ei nu s-a încordat când am spus adevărul.

— Atunci ce-mi ceri?

Am desfăcut fermoarul sacului și am scos rochia. În tivul rupt era încă buzunarul negru, cu firele atârnând.

— Să-mi spui unde trebuie să duc documentele.

Clara a atins materialul cu vârful degetelor.

— Nu la biroul tău.

— Nu.

— Nu la oamenii tăi.

— Nu.

— La familiile celor care au fost loviți de afacerile tale.

Am încuviințat.

— Și după aceea?

— După aceea, vei decide singură dacă mai vrei să mă vezi.

Clara a rămas privind tivul rupt. Apoi a desprins o bucată de ață neagră și mi-a pus-o în palmă.

— Păstreaz-o.

— De ce?

— Ca să-ți amintești că adevărul nu a fost ascuns într-un seif. A fost cusut de mâna mea, în rochia pe care mi-ai cumpărat-o ca să te simți un soț bun.

Am strâns firul între degete.

În aceeași zi, conturile au fost blocate, contractele au început să se prăbușească, iar oamenii care mă salutau cu respect au încetat să-mi răspundă. Mateo a rămas lângă mine, nu pentru bani, ci pentru că depusese și el mărturie despre traseele pe care le ordonase.

Clara a supraviețuit operațiilor, dar recuperarea ei a fost lentă și dureroasă. Nu m-a lăsat să-i ating mâna decât după ce i-am adus lista completă a celor păgubiți.

Nu mi-a spus că mă iartă.

Nici nu m-am prefăcut că merit.

Într-o după-amiază, Mara a venit cu ultima pagină din registru. Era o foaie îndoită în patru, cu o singură semnătură jos.

A Clarei.

Sub ea scria: „Dacă Dominic spune adevărul, folosiți banii recuperați pentru familiile șoferilor și muncitorilor. Dacă minte, nu-l mai lăsați să se apropie de mine.”

Am citit rândurile de două ori.

Clara a privit spre mine.

— Nu ți-am cerut să fii bun.

— Știu.

— Ți-am cerut să fii folositor.

Am pus registrul pe masă și am semnat actele de transfer. Nu către mine. Nu către Clara. Către fondul pe care îl crease fără să-mi spună, din banii pe care îi recuperase în tăcere.

Mara a zâmbit pentru prima dată.

— Asta înseamnă că nu mai ai nimic.

Am privit agrafa de alamă în formă de pasăre, așezată lângă registru.

— Am încă datoria.

Clara mi-a întins mâna. Nu ca soție. Nu ca femeie care mă ierta. Doar ca om care îmi oferea o sarcină.

— Atunci începe cu familia lui Tommy.

Am luat lista.

Pe prima pagină era adresa mamei lui, scrisă de Clara cu cerneală violetă.

Am ieșit din salon cu rochia verde smarald împăturită în brațe și cu ața neagră în buzunar. La capătul coridorului, Clara a apăsat butonul pentru asistentă și a strigat după mine:

— Dominic!

M-am întors.

— Nu veni înapoi cu promisiuni.

— Cu ce să vin?

Ea a privit lista din mâna mea.

— Cu numele celor pe care i-ai ajutat.

Apoi a tras fermoarul sacului peste rochia pătată de sânge, iar agrafa de alamă a strălucit o clipă, ca o pasăre mică pregătită să zboare din cusătură.