PARTEA 4 — Mi-am ținut amanta de mână într-un spital, iar când soția mea a fost împinsă spre operație, chipul ei a pălit

PARTEA 4

Mesajul lui Rafael a rămas pe ecran între noi, iar lumina lui albă i-a tăiat Clarei fața palidă.

— Nu te duce, a șoptit ea.

— Asta vrea să creadă.

— Nu înțelegi. El nu are nevoie de registru.

Mi-am apropiat urechea de buzele ei.

— Atunci de ce m-a chemat?

Clara a înghițit cu greu. Aparatul de lângă pat a început să bată mai repede.

— Vrea să te facă să alegi între mine și adevăr.

Apoi ochii i s-au închis, iar asistenta m-a împins spre ușă.

— Afară, domnule Valente. Are nevoie de odihnă.

Am ieșit, dar cuvintele ei au venit cu mine.

Nu înțelegeam încă de ce Rafael era atât de sigur că registrul se afla la arhivă. Eu nu știam unde era. Elias nu știa. Nici Mateo.

Sau cel puțin asta credeam.

— Unde este registrul? l-am întrebat pe Elias.

— Clara nu mi-a spus.

— Ai mers cu ea la notar.

— Da.

— Atunci știi unde a dus documentele.

Elias și-a frecat tâmpla.

— A lăsat ceva într-un seif. Dar cheia nu era la ea.

Mateo a privit spre agenda de piele.

— Este la tine?

Elias nu a răspuns.

I-am smuls agenda și am răsturnat-o pe scaun. Au căzut o brichetă, două fotografii și un medalion mic de alamă, în formă de tramvai. Pe spatele lui era gravat numărul 17.

Am recunoscut obiectul.

Clara îl ținea pe noptieră în fiecare seară.

— Ce înseamnă? am întrebat.

Elias a închis ochii.

— Linia veche de tramvai. Depozitul de lângă stația șaptesprezece.

Mateo a înjurat în șoaptă.

— Moretti caută la Cicero pentru că Rafael i-a spus că arhiva este acolo. Registrul nu a fost niciodată în depozit.

— Unde este?

Elias a arătat medalionul.

— Într-un dulap metalic din stația veche. Clara mi-a spus că a pus acolo originalul înainte să meargă la notar.

Am înțeles atunci de ce Rafael voia să mă duc la gara de mărfuri. Nu voia să obțină ceva de la mine. Voia să mă țină departe de locul adevărat până când oamenii lui găseau registrul.

— Mateo, adună doar doi oameni. Nimeni altcineva nu știe unde mergem.

— Și dacă Rafael este deja acolo?

— Atunci îl lăsăm să creadă că are avantajul.

La șapte și douăzeci, am părăsit spitalul. Înainte să intru în lift, m-am întors spre geamul salonului Clarei. Ea nu putea să mă vadă, dar am ridicat medalionul în palmă.

Aparatul de monitorizare continua să deseneze linii verzi, regulate.

Vechea stație de tramvai se afla lângă râul Chicago, ascunsă între două clădiri părăsite. La opt fără zece, ploaia lovea tabla acoperișului ca o mână nerăbdătoare.

Rafael era acolo.

Stătea sub firma ruginită a stației, într-un palton negru, cu un pistol în mâna dreaptă. Lângă el se afla Lorenzo Moretti și încă doi bărbați. Moretti avea sânge pe manșetă.

— Ai venit singur? a întrebat Rafael.

— Nu.

Mateo a apărut din întuneric, iar cei doi oameni ai mei au blocat ieșirea din spate.

Rafael a zâmbit.

— Încă îți place să intri cu alții în încăpere.

— Încă îți place să te ascunzi după oameni pe care îi plătești.

Moretti a ridicat pistolul.

— Unde este registrul?

— Nu-l am.

— Atunci fratele tău moare înaintea soției tale, a spus Rafael.

Am făcut un pas.

— Ai încercat să o omori pe Clara.

— Am încercat să o sperii.

— Ai schimbat viteza vehiculului.

Rafael a privit către Moretti, iar acea fracțiune de secundă a fost suficientă.

Nu negase.

În buzunar aveam documentul fotografiat de pe telefonul Clarei. Nu era nevoie de înregistrare. Semnătura lui Rafael se afla pe ordinul fals, iar nota de sub ea indica modificarea vitezei și traseul. Dar mai aveam ceva.

Foaia pe care Elias o găsise în agenda sa.

Pe spatele ei era scris numele școlii internat unde se afla fiul lui.

— Rafael, am spus, fiul lui Elias nu este la școala internat.

Rânjetul lui s-a stins.

— Ce ai făcut?

— L-am găsit înainte să plecăm. Mateo l-a scos prin poarta din spate. Este în drum spre mama lui.

Elias, care rămăsese în mașină, a coborât și s-a apropiat cu pași nesiguri.

Rafael s-a întors spre el.

— Mi-ai trădat încrederea.

— Mi-ai răpit copilul.

— Ți-am dat bani.

— Mi-ai dat frică.

Rafael a ridicat arma spre Elias, dar Mateo a lovit-o înainte să apese trăgaciul. Pistolul a căzut pe dalele ude.

Moretti a încercat să fugă spre tunelul vechi. Unul dintre oamenii mei l-a prins de haină, iar el a căzut lângă șina ruginită. Nu a fost nevoie de împușcături. Nici de strigăte.

Rafael a rămas singur sub firma stației.

— Tu ai pus la cale totul? l-am întrebat.

— Eu am construit afacerea asta cu tine.

— Ai furat din ea.

— Am făcut ce trebuia ca să supraviețuim.

— Nu. Ai vrut controlul.

Pentru prima dată, fața lui a arătat exact ce ascunsese ani întregi: nu furie, ci panică.

— Dacă pierzi compania, pierzi tot.

— Compania nu mai este a mea.

Am scos din buzunar declarația Clarei.

— Ea a transferat acțiunile către fundația șoferilor. Semnătura este autentificată. Din clipa în care a fost internată, consiliul poate prelua conducerea fără niciunul dintre noi.

Rafael a privit foaia.

— Nu poate face asta.

— A făcut-o înainte să plece.

— Ai lăsat-o să-ți ia totul?

Am simțit greutatea întrebării.

Clara nu-mi luase totul. Îmi luase afacerea care îmi permisese să confund frica oamenilor cu loialitatea lor. Îmi luase scaunul din capul mesei, dar le salvase salariile celor care nu știau pentru cine munceau cu adevărat.

— Nu mi-a luat nimic, am spus. A oprit mâna care te hrănea.

Rafael a râs scurt.

— Și pentru asta o să te lase?

— Nu știu.

— Te-a văzut cu Serena.

Am coborât privirea.

— Știu.

— Te va urî.

— Poate.

— Atunci pentru ce mai lupți?

Am privit medalionul de alamă din palmă.

— Ca să poată decide singură ce face cu viața ei, nu ca să o țin lângă mine.

Rafael a încercat să se îndrepte, dar Mateo i-a prins încheieturile și l-a predat oamenilor care veniseră să preia cazul financiar și atacul. Moretti a fost dus separat, fără ca eu să-l mai privesc.

În buzunarul lui Rafael am găsit un al doilea telefon. Pe el era un mesaj trimis cu două minute înainte de accident:

„Dacă femeia vorbește, deschideți dosarul cu Serena.”

Nu fusese doar o amenințare împotriva Clarei. Rafael plănuise să folosească aventura mea ca să mă distrugă, iar eu îi oferisem singur arma.

M-am întors la spital înainte de prânz.

Clara era trează. Avea buzele uscate și o vânătaie întunecată la tâmplă, dar ochii ei erau limpezi.

— S-a terminat? a întrebat.

— Rafael a fost oprit. Registrul este la fundație. Compania nu mai este sub controlul meu.

A închis ochii pentru câteva secunde.

— Tommy?

— A murit. Am aranjat ca familia lui să primească tot ce i se datorează.

Clara a privit spre tavan.

— Nu pot să-l aduc înapoi.

— Știu.

— Și nu poți șterge Serena.

Am simțit rușinea ca pe o rană deschisă.

— Știu.

— De ce ai venit aici?

— Pentru că am vrut să-mi spui tu dacă mai există ceva de salvat.

A întors încet capul spre mine.

— Nu căsnicia.

Am primit cuvintele fără să încerc să le schimb.

— Atunci ce?

— Adevărul despre companie. Șoferii nu trebuie să plătească pentru ce ai făcut tu și Rafael.

— Poți să-l iei.

— Nu vreau să mi-l dai ca pe o pedeapsă.

— Nu este pedeapsă. Este singurul lucru pe care îl pot face fără să-ți cer să mă ierți.

Clara a rămas tăcută, privind perfuzia care picura lent în brațul ei.

— Serena te-a așteptat? a întrebat.

— Am încheiat totul.

— Pentru mine?

— Nu. Pentru că nu mai vreau să trăiesc ca omul care eram când ai fost lovită.

O lacrimă i s-a strâns la colțul ochiului, dar nu a lăsat-o să cadă.

— Nu folosi spitalul meu ca să devii erou.

— Nu sunt erou.

— Bine.

A întins mâna. Nu spre mine, ci spre medalionul de alamă pe care îl lăsasem pe noptieră.

— Pune-l în sertarul fundației, a spus. Acolo sunt actele lui Tommy.

Am luat medalionul.

— Și tu?

— Eu voi decide ce fac după ce ies de aici.

— Te pot aștepta.

— Nu-mi promite.

— Nu promit.

Pentru prima dată în acea zi, Clara a respirat fără să se încrunte.

În săptămânile care au urmat, fundația a preluat compania, conturile au fost deschise pentru audit, iar oamenii care luaseră bani de la Rafael au început să dispară din birouri. Nu am mai intrat în sediu ca proprietar. Am mers acolo o singură dată, pentru a semna actele lui Tommy și pentru a-i preda lui Elias cheile arhivei.

Fiul lui îl aștepta în hol, cu un ghiozdan roșu și o fotografie mototolită în mână.

— Mulțumesc, mi-a spus Elias.

— Nu-mi mulțumi. Ai spus adevărul.

— Nu toți o fac, domnule Valente.

Am ieșit înainte să-mi răspundă.

Clara a rămas în spital pentru recuperare, iar eu nu i-am cerut să-mi spună când va pleca. În fiecare dimineață trimiteam doar un raport scurt despre fundație, fără mesaje despre noi, fără flori și fără promisiuni.

Într-o după-amiază, asistenta mi-a adus un plic subțire. Nu era adresat cu numele meu complet, ci cu două cuvinte scrise de mâna Clarei: „Pentru Dominic”.

Înăuntru se afla medalionul de alamă și o notă.

„Registrul rămâne la fundație. Tu rămâi cu ce ai făcut. Dacă vrei să ajuți, vino joi la ora trei. Avem nevoie de cineva care să le explice șoferilor cum au fost furate salariile lor.”

Am ajuns joi la trei fără un minut.

În sala de ședințe, Clara stătea într-un scaun cu rotile, cu cicatricea încă vizibilă la tâmplă. În fața ei se aflau douăzeci de șoferi, văduva lui Tommy și fiul lui Elias.

Clara mi-a întins un teanc de documente.

— Explică pagina șapte.

Am privit oamenii din jurul mesei. Nimeni nu s-a ridicat. Nimeni nu s-a dat la o parte.

Asta era corect.

Am început să vorbesc despre conturi, firme-fantomă și semnături falsificate. Despre cum fuseseră furați bani din salariile lor și despre ce avea să fie recuperat. Nu am ascuns nimic. Nici numele meu.

Când am terminat, văduva lui Tommy a împins spre mine o fotografie: soțul ei zâmbea lângă camionul pe care îl conducea de șaisprezece ani.

— El spunea că dumneavoastră erați omul care putea repara orice, a spus ea.

Am privit fotografia.

— S-a înșelat.

Clara a luat medalionul de alamă și l-a prins de cheia dulapului cu acte.

— Nu totul, a spus ea. Dar destul cât să începi de undeva.

Nu m-a iertat în acea zi.

Nici eu nu m-am prefăcut că merit.

Dar, când a încuiat dulapul cu registrul original, mi-a pus cheia în palmă și a spus:

— Joi, la trei, să nu întârzii.

Cheia era rece, iar pe medalionul cu tramvaiul numărul 17 lucea sub lumina din sala fundației.