PARTEA 4 — Mireasa mea a dispărut înaintea jurămintelor, iar când Enzo mi-a întins scrisoarea, cel mai vechi dușman al meu a pălit

PARTEA 4

…Era ora douăsprezece și douăzeci când am închis telefonul, iar pivnița mirosea a praf, sânge și kerosen.

Nimeni nu se mișcă.

Cesare ținea revolverul coborât, dar degetul lui rămânea pe trăgaci. Bianca era încă legată. Sofia plângea fără sunet, cu petala de crin strivită între palme. Enzo stătea lângă mine, pregătit să sară înainte dacă unchiul meu ridica arma.

— Cine este? — am întrebat în telefon.

Medicul ezită.

— Nu pot discuta prin telefon. Veniți.

— Spune-mi numele.

— Lorenzo, este vorba despre fratele dumneavoastră.

Mi s-a tăiat respirația.

Fratele meu, Marco, murise când aveam șaptesprezece ani. Mașina lui fusese găsită carbonizată într-un șanț de lângă coastă. Cesare fusese cel care îmi adusese vestea. Îmi spusese că Marco nu suferise.

Îmi spusese să nu cer să văd trupul.

— Marco este mort — am spus.

— Așa apare în registre. Dar formularul din noaptea ambuscadei poartă semnătura lui.

Telefonul rămase mut.

— Unde este documentul?

— În arhiva veche. Veniți cu cineva de încredere.

Am închis.

Cesare mă privea. Pentru prima dată în acea zi, nu mai părea sigur că deține toate ieșirile.

— Nu te duci nicăieri — zise el.

— Ba da.

— Dacă părăsești casa, vei pierde controlul asupra familiei.

— Dacă rămân, tu vei pierde libertatea.

— Crezi că un formular vechi mă poate distruge?

— Nu. Dar frica ta tocmai a făcut-o.

Rinaldi întoarse arma spre Cesare.

— Lasă revolverul jos.

— Ești nebun?

— M-ai făcut să cred că Lorenzo a ordonat atacul asupra mea. Mi-ai arătat ordine falsificate și ai folosit oamenii mei ca să-ți cureți drumul.

— Dacă mă împuști, nu vei afla niciodată ce s-a întâmplat în noaptea aceea.

— Tocmai de aceea nu te împușc.

Rinaldi îi smulse arma și o aruncă pe podea. Enzo alergă să o îndepărteze. Apoi desfăcu legăturile Biancăi.

Bianca se ridică greu, dar nu veni spre mine. Își freca încheieturile roșii.

— Ai știut de Marco? — am întrebat-o.

— Nu știam că trăiește. Știam doar că, după atac, Cesare a primit un apel din clinica privată de la nord. Am încercat să găsesc dosarul. De aceea m-a lăsat să intru în casa lui. De aceea a crezut că mă poate folosi.

— Și de ce ai venit la mine la spital?

— Pentru că Marco mi-a cerut să te găsesc dacă i se întâmplă ceva.

Lumea s-a îngustat până la chipul ei.

— Marco ți-a cerut?

Bianca scoase din buzunarul rochiei o mică bucată de hârtie, împăturită de multe ori. Era pătată de apă și purta aceeași scriere pe care o recunoșteam din caietele copilăriei mele.

„Lorenzo nu trebuie să afle că sunt viu până când Cesare nu este demascat. Dacă mă întorc prea devreme, îl va ucide.”

Sub rânduri era desenat un cal de șah.

Am simțit o durere veche deschizându-se în mine, mai adâncă decât rana din coloană.

— Unde este? — am întrebat.

Bianca arătă spre ușa pivniței.

— La clinica unde te așteaptă medicul. A fost ținut acolo sub alt nume. A scăpat în urmă cu trei zile și mi-a trimis mesajul prin Vittorio.

Cesare izbucni:

— Minte! Marco a murit! Eu am văzut mașina!

Vittorio îl privi lung.

— Nu ai văzut trupul, Cesare. Pentru că nu exista.

Unchiul meu se întoarse spre el.

— Tu ai știut?

— Am știut că actul de deces era fals. Am păstrat tăcerea fiindcă mi-ai amenințat nepoții. Dar Bianca mi-a spus unde este arhiva. Iar azi nu mai am nimic de pierdut.

Sofia îl apucă pe Enzo de haină.

— Putem merge după fratele domnului Lorenzo?

Am privit-o. Își ștergea lacrimile cu dosul mâinii și încă ținea crinul zdrobit.

— Da. Dar mai întâi trebuie să închidem aici toate conturile.

Cesare râse amar.

— Ce vei face? Mă vei preda oamenilor tăi? Mă vei ține într-o cameră până când familia uită?

— Nu.

Am făcut un semn către Enzo. El scoase dosarele din mapă și le așeză pe masa de piatră, în fața lui Rinaldi, a lui Vittorio și a celor doi oameni care veniseră cu unchiul meu.

— Vei citi fiecare pagină cu voce tare — i-am spus. — Nu pentru mine. Pentru oamenii pe care i-ai mințit.

— Nu mă poți obliga.

Rinaldi își puse palma pe umărul lui.

— Poți începe cu prima plată.

Cesare se smuci, dar nu mai avea unde să fugă. Își pierduse oamenii înainte să-și piardă averea.

Enzo porni spre ieșire cu Bianca și Sofia. Eu am rămas o clipă în urmă.

— Lorenzo — spuse Bianca.

M-am întors.

— Îmi pare rău.

— Pentru scrisoare?

— Pentru că am scris acele cuvinte. Chiar dacă m-a obligat, știu că te-au rănit.

— M-au rănit pentru că le-am crezut.

Ea își plecă privirea.

— Eu nu te-am văzut niciodată ca pe un om incomplet.

— Dar ai fugit.

— Am fugit ca să nu-l conduc pe Cesare la tine. Nu știam dacă vei găsi adevărul înainte să ajungă la Sofia.

Sofia se întoarse de pe trepte.

— Doamna Bianca, mai vrei să te măriți cu domnul Lorenzo?

Bianca rămase nemișcată.

Eu am zâmbit pentru prima dată în acea zi, dar zâmbetul m-a durut.

— Sofia, întrebarea asta nu se pune în fața tuturor.

— De ce? Toți au pus întrebări mai rele.

Bianca râse printre lacrimi.

— Dacă Lorenzo mă mai vrea, nu am nevoie să aștept să cresc.

Am privit-o mult timp.

— Nu știu dacă putem continua de unde am rămas.

— Nici eu.

— Atunci vom începe de la adevăr. Fără jurăminte grăbite.

A dat din cap.

La clinica din nord am ajuns după-amiază, cu Enzo la volan și cu Sofia adormită între mine și Bianca. Într-o cameră cu pereți verzi, un bărbat slab stătea lângă pat, sprijinindu-se într-un baston.

Avea cicatricea de la tâmplă a fratelui meu.

Marco s-a uitat la mine și a spus:

— Ai întârziat, frățioare.

Nu am putut răspunde. M-am ridicat cât am putut din scaun și am întins mâna.

El a prins-o.

Mai târziu, la întoarcerea în grădină, pergola era încă plină de invitați. Nimeni nu plecase. Oamenii așteptau să vadă ce va face familia Vitali cu unchiul care își vânduse sângele pentru putere.

Cesare a citit primul rând din registru cu voce joasă.

La al treilea rând, mâinile îi tremurau.

La al șaptelea, Rinaldi i-a luat sigiliul familiei și l-a pus pe masă.

Nu a fost nevoie de judecători ca să înțeleagă toți ce pierduse. Cesare își dorise să conducă familia din umbră, iar acum fiecare om care îl ascultase îi vedea chipul în lumină.

I-am retras dreptul asupra conturilor, depozitelor și oamenilor. Banii furați au mers către familiile celor uciși în ambuscadă. O parte a ajuns la Sofia, pentru școala pe care tatăl ei nu apucase să i-o aleagă.

Bianca nu mi-a cerut să o iert.

A venit în fiecare zi la spitalul unde Marco își recupera mersul și a rămas lângă Sofia când fata se trezea speriată. A adus crini, dar nu a mai rostit niciodată cuvântul iubire ca pe o scuză.

Într-o dimineață, Sofia a scos din buzunar petala uscată și a așezat-o în palma lui Marco.

— Tu ești fratele lui Lorenzo?

— Da.

— Atunci trebuie să-mi promiți ceva.

Marco se uită la mine.

— Ce anume?

— Să nu mai lași oamenii răi să scrie scrisori în locul celor pe care îi iubești.

Marco a râs încet. Bianca și-a dus mâna la gură.

Eu am privit spre pergola unde încă atârna panglica de fildeș, prinsă de manșeta mea după ce Enzo o găsise pe alee. Nu mai era un semn al unui mire abandonat. Era dovada că, în mijlocul celei mai mari minciuni, Bianca încercase totuși să lase o urmă.

Sofia s-a întors spre mine, foarte serioasă.

— Domnule Lorenzo, când o să fiu mare, tot mă mărit cu dumneavoastră.

Bianca a ridicat sprâncenele.

— Va trebui să aștepți la rând.

— Atunci mă mărit cu amândoi — declară Sofia.

Râsul nostru s-a amestecat cu glasul lui Marco, care repeta primii pași după doi ani de întuneric.

A făcut un pas.

Apoi încă unul.

În mâna mea, petala de crin s-a desfăcut fără zgomot, iar Sofia a strigat către el:

— Nu te opri, Marco! Pergola este chiar acolo!