Mireasa mea a dispărut înaintea jurămintelor, iar când Enzo mi-a întins scrisoarea, cel mai vechi dușman al meu a pălit

În clipa în care Enzo mi-a citit scrisoarea, unchiul meu Cesare a vărsat vinul pe covorul alb și nimeni nu a îndrăznit să respire.

Eram sub pergola acoperită cu trandafiri, în fața a trei sute de oameni, iar scaunul meu cu roți lăsa urme fine pe piatra udă de rouă. Orchestra tocmai terminase primul fragment din Vivaldi. Bianca alesese muzica. Bianca alesese florile. Bianca alesese chiar și panglica îngustă de fildeș legată în jurul manșetei mele, spunându-mi cu o seară înainte că era „semnul unui bărbat care nu se teme de nimic”.

Acum nu mai era nicăieri.

— Citește-mi încă o dată — am spus.

Enzo ținea plicul între două degete. Sigiliul Biancăi, o pasăre gravată în ceară roșie, era intact.

— Domnule, nu cred că este bine să…

— Citește.

A făcut-o.

„Nu am curajul să-mi petrec restul vieții lângă un bărbat care nu se poate ridica. Îmi pare rău. Nu mă căuta.”

Ultimul cuvânt s-a lovit de pereții grădinii și s-a întors la mine ca o palmă.

În urmă cu doi ani, o ambuscadă îmi zdrobise coloana și îmi luase picioarele. În lumea familiei Vitali, slăbiciunea nu era compătimită. Era calculată. Oamenii priveau cât de repede îți tremură mâna când ridici un pahar și cât durează până când cineva trebuie să-ți împingă scaunul.

Bianca fusese singura care nu se uitase la roți.

În fiecare dimineață, la spital, aducea crini albi înveliți în hârtie subțire. Îmi citea ziarul, îmi certa medicii și îmi spunea că un om nu devine mai puțin bărbat doar pentru că trebuie să-și mute greutatea dintr-o parte în alta.

— Te iubesc pe tine, Lorenzo — îmi spusese atunci, cu palma peste degetele mele reci. — Nu amintirea omului care ai fost.

În grădină, însă, toți își aminteau.

Cesare se ridică încet de la masa principală. Costumul lui crem nu avea nicio cută, dar vinul îi picura de pe manșetă.

— Poate că femeia a înțeles, în sfârșit, în ce intră — zise el. — Nu poți cere unei tinere să-și îngroape viitorul lângă un bolnav.

Am ridicat privirea.

— Mai spune o dată.

Cesare zâmbi, însă zâmbetul i se opri înainte să-i ajungă la ochi.

— Am spus că ar trebui să accepți realitatea.

Din apropiere, o fetiță cu două codițe negre își strânse rochia galbenă în pumni. Sofia, fiica grădinarului ucis în ambuscada de acum doi ani, locuia în casa mea de când rămăsese singură. Avea opt ani și nu înțelegea regulile oamenilor mari, dar înțelegea când cineva era crud.

A venit lângă mine și mi-a pus în palmă o petală de crin.

— Nu fi trist, domnule Lorenzo — șopti ea. — Mă mărit cu dumneavoastră când cresc.

Câțiva invitați râseră stânjeniți. Eu nu am putut. În piept mi se strânsese ceva mai greu decât furia.

— Sofia, du-te în casă — porunci Cesare.

Fetița se lipi de roata scaunului meu.

— Nu plec.

Atunci am observat că Enzo nu se uita la mine. Privea spre aleea de serviciu, unde o urmă subțire de noroi tăia pietrișul. Pe marginea ei era o bucată din panglica de fildeș pe care Bianca o legase de manșeta mea.

— Cine a intrat pe acolo? — am întrebat.

Enzo își coborî vocea.

— Nimeni nu trebuia să folosească aleea. Am încuiat-o la șase.

— Și totuși, cineva a folosit-o.

Un muzicant își lăsă arcușul jos. În același moment, deasupra noastră, una dintre lămpile de sticlă pâlpâi, deși nu bătea vântul. Enzo se aplecă și îmi șopti că găsise ceva în camera Biancăi, ascuns sub sertarul cu bijuterii.

— O mapă, domnule. A fost pusă acolo înainte de zori.

— De ce nu mi-ai adus-o?

— Pentru că pe copertă este numele dumneavoastră… iar sub el, semnătura lui Cesare.

Un val rece mi-a urcat pe șira spinării. Cesare făcu un pas spre noi.

— Ce se întâmplă aici?

Enzo își strecură mâna sub haină și scoase o mapă subțire, legată cu o sfoară aurie. Degetele lui se opriră pe nod, în timp ce toți invitații se întoarseră spre mine…

PARTEA 2

…iar Cesare veni atât de aproape încât îi simțeam parfumul amar de cuișoare.

— Nu deschide acea mapă — spuse el.

Nu ridică vocea. Tocmai de aceea, în grădină se făcu mai multă liniște decât după scrisoare.

Am întins mâna.

— De ce?

— Pentru că nu știi cine a pus-o acolo.

— Știu cine se teme de ea.

Enzo desfăcu sfoara. Înăuntru erau trei foi îndoite, o cheie mică din alamă și o fotografie veche, cu marginile roase. În fotografie apăream eu, cu doi ani mai tânăr, lângă mașina care explodase în noaptea ambuscadei. Nu vedeam chipul celui care făcuse poza, dar pe capota mașinii se afla o pată albă, ca o urmă de var.

Sofia își întinse gâtul.

— Este mașina din ziua când tata a murit?

— Du-o pe Sofia înăuntru — îi cerui lui Enzo.

— Nu! — strigă ea. — Știu ceva despre Bianca!

Cesare se întoarse spre ea cu o furie atât de bruscă, încât fetița se ascunse după scaunul meu.

— Copiii nu au nimic de spus în chestiuni de familie.

— Ba am — răspunse Sofia, cu buzele tremurând. — Doamna Bianca mi-a pus ieri o floare în buzunar și mi-a spus să nu o arunc, orice s-ar întâmpla.

Scoase din buzunar un crin mic, strivit. Tulpina fusese înfășurată cu o fâșie de hârtie cerată. Enzo o desfăcu atent. Pe interior se vedea o serie de cifre și două litere: „S.V.”.

— Sunt inițialele mele — am spus.

Cesare râse scurt.

— Sau o farsă copilărească.

— Bianca nu făcea farse cu cifre.

Am întors prima foaie din mapă. Era o listă de plăți făcute în noaptea ambuscadei, însă coloana cu destinatarii fusese ruptă. Rămăseseră doar datele, sumele și o ștampilă de depozit. Pe ultima pagină apărea o frază scrisă de mână: „Nu căuta în registrele Vitali. Caută în locul unde se păstrează lucrurile care nu mai pot fi mișcate.”

Am simțit cum degetele îmi amorțesc.

— Ce înseamnă asta? — întrebă Enzo.

— Bianca mi-a spus odată că pivnița veche nu mai este folosită.

— Este încuiată de douăzeci de ani — interveni Cesare. — Nu există nimic acolo.

Am privit cheia de alamă. Pe capătul ei era gravat un mic cal de șah, emblema unchiului meu. Cesare purta aceeași emblemă pe butonii cămășii.

— Atunci de ce cheia ta era sub sertarul Biancăi?

Fața lui se întunecă.

— Nu este cheia mea.

— Ai spus că nu există nimic în pivniță.

— Pentru că știu casa mai bine decât tine.

Din mulțime, un bărbat masiv se desprinse și își puse mâna pe buzunarul hainei. Era Rinaldi, rivalul familiei, cel care venise la nuntă pretinzând că vrea pace. Doi dintre oamenii lui se mișcară după el.

Enzo își așeză discret trupul între noi.

— Domnule, trebuie să plecăm din grădină.

— Nu plec nicăieri.

Rinaldi se opri lângă fântână.

— Mireasa a fugit, Lorenzo. Iar acum vrei să transformi o nuntă eșuată într-un război?

— Cine ți-a spus că a fugit?

Rinaldi își ridică sprânceana.

— Scrisoarea.

— Nimeni din afara casei nu știa de ea.

Pentru o secundă, privirea lui alunecă spre Cesare. A fost o mișcare mică. Destul de mică pentru oricine altcineva. Nu și pentru mine.

Am împins roata scaunului spre aleea de serviciu. Enzo mă urma, iar Sofia ținea crinul strivit la piept.

— Domnule, pivnița este sub capela veche — spuse Enzo. — Dar cineva a schimbat lacătul azi-dimineață.

La capătul aleii, ușa de fier era întredeschisă. Din interior venea miros de pământ umed și kerosen.

Am întins mâna spre clanță.

În întuneric, ceva metalic se rostogoli pe podea și se opri chiar lângă roata mea. Era brățara Biancăi, cea pe care nu o scotea niciodată.

Apoi, din pivniță, o voce de femeie șopti:

— Lorenzo, dacă ai venit singur, încă mai pot să te salvez…

PARTEA 3

…Am încremenit cu mâna pe clanță.

Vocea nu venea din adâncul pivniței. Venea dintr-o nișă ascunsă în zid, acolo unde lumina dimineții atingea doar o bucată de piatră umedă.

— Bianca?

Enzo scoase pistolul, dar eu i-am prins încheietura.

— Nu trage.

— Dacă este o capcană…

— A spus numele meu.

Din spatele zidului se auzi o tuse. Enzo apăsă pe o piatră ieșită, iar o ușă îngustă se deschise cu un scrâșnet. Bianca era acolo, legată de un scaun de lemn, cu părul desfăcut și o tăietură pe obraz. Rochia de mireasă îi era murdară de pământ.

Sofia scoase un strigăt și alergă spre ea.

— Doamna Bianca!

— Nu veni mai aproape! — spuse Bianca. — Lorenzo, oprește-o!

Am oprit-o cu mâna.

— Cine ți-a făcut asta?

Bianca își ridică ochii spre mine. Nu mai avea niciun strop din femeia care urma să meargă spre altar. Avea privirea cuiva care petrecuse ore întregi numărând pașii până la moarte.

— Cesare.

În spatele nostru se auzi un râs rece.

— Ce scenă emoționantă — spuse unchiul meu.

Venise cu Rinaldi și cu încă doi oameni. În mâna lui ținea un dosar negru.

— Ai trimis oameni după ea? — am întrebat.

— Bianca a încercat să plece. Am oprit-o înainte să distrugă tot ce am construit.

— Tu ai scris scrisoarea?

— Eu i-am spus ce să scrie. Ea a pus sigiliul.

Bianca închise ochii.

— Mi-a amenințat sora? — am întrebat.

— Sora ei a murit acum șase ani — răspunse Cesare. — Sofia era singura persoană pe care Bianca o mai putea pierde.

Fetița se lipi de mine.

— De ce eu?

Bianca izbucni:

— Pentru că Sofia a văzut cine a pus dispozitivul sub mașină în noaptea ambuscadei! Tatăl ei nu a fost o victimă întâmplătoare. A încercat să mă avertizeze.

Am privit spre ea.

— Tu știai?

— Am știut după ce te-am văzut la spital. Am găsit registrele lui. Mi-a fost teamă să-ți spun, fiindcă Cesare m-a urmărit din prima zi.

Enzo desfăcu foile din mapă.

— Plățile acestea au fost făcute din contul administrației familiei. Uitați semnătura autorizată.

O întoarse spre lumină. Era semnătura lui Cesare, cu aceeași buclă lungă la litera finală.

Rinaldi făcu un pas înapoi.

— Mi-ai spus că banii vin de la Lorenzo.

— Nu te amesteca — mârâi Cesare.

— M-ai plătit ca să atac mașina, apoi ai vrut să mă faci vinovat. Când Lorenzo a supraviețuit, ai așteptat să se căsătorească și să-l declari incapabil să conducă.

— Taci!

Cesare scoase un revolver. Sofia începu să plângă, iar eu simții cum sângele îmi bate în tâmple.

— Ai vrut compania — am spus. — Nu tronul. Ai vrut ca familia Vitali să te creadă singurul om care poate salva afacerile.

— Ai fost întotdeauna prea sentimental — răspunse el. — Femeia, copilul, oamenii tăi. Eu am avut curajul să aleg ce trebuie sacrificat.

Bianca îl privi cu dispreț.

— Ai uitat un lucru.

Cesare se întoarse spre ea.

— Ce anume?

— Nu ai semnat doar plățile. Ai semnat și transferul depozitului din port. Iar transferul este încă înregistrat pe numele tău.

Enzo scoase din căptușeala hainei o ultimă foaie. Un funcționar bătrân al familiei, Vittorio, stătea în spatele lui, sprijinit într-un baston.

— Eu am păstrat originalul — spuse Vittorio. — Și am așteptat să aud adevărul de la cineva care nu mai putea fi redus la tăcere.

Cesare își coborî arma.

În aceeași clipă, telefonul din buzunarul meu vibră. Pe ecran apărea numărul medicului care mă tratase după ambuscadă.

Am răspuns.

— Domnule Lorenzo, trebuie să veniți imediat. Am găsit în arhiva spitalului un formular semnat în noaptea atacului. Și numele de pe el este al unei persoane pe care o credeați moartă…