PARTEA 4 — Mi-au spus că povestea lui Carly Spencer se încheie, iar când am cerut un singur răspuns, producătorul a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Acel cineva era fondatoarea studioului, Eleanor Grant, văduva omului care semnase contractul meu și singura persoană pe care Martin nu o putea ocoli.

Ședința consiliului a început la ora nouă seara, într-o sală cu pereți de sticlă și cu o masă atât de lungă încât vocile se pierdeau la celălalt capăt.

Eu am intrat ultima.

Martin stătea în picioare, cu telefonul strâns în palmă. Pe ecran apăreau apeluri pierdute, unul după altul.

— Laura, putem discuta înainte să înceapă ședința, mi-a spus.

— Am discutat deja.

— Nu înțelegi cât de complicat este.

— Înțeleg foarte bine ce ai făcut.

— Am făcut ce trebuia pentru companie.

Nadine a așezat dosarul pe masă.

— Ai făcut ce trebuia pentru tine.

Ușa s-a deschis, iar Eleanor Grant a intrat sprijinită într-un baston subțire de lemn. Avea șaptezeci și opt de ani, dar privirea ei era mai ascuțită decât a tuturor celor din încăpere.

— Martin, a spus ea, stai jos.

El s-a așezat.

Eleanor s-a uitat la mine.

— Îmi pare rău că ai aflat în felul acesta.

— Aș fi preferat adevărul de la început.

— Și eu.

Pe perete a apărut o imagine. Apoi alta. Era înregistrarea din sala de ședințe în care Martin vorbise cu echipa.

Vocea lui s-a auzit limpede:

— Dacă o împingem destul, Laura va pleca singură. Publicul se va obișnui. Carly poate fi închisă într-o ultimă poveste, iar noi vom evita plata despăgubirilor.

În cameră s-a făcut liniște.

Martin s-a ridicat brusc.

— Asta a fost scos din context.

Pe ecran a urmat a doua parte.

— Nu-i spuneți de actul adițional. Dacă îl găsește, ne blochează întreaga vânzare.

De data aceasta, nici el nu a mai protestat.

Și-a auzit propriile cuvinte ca pe vocea unui străin.

A coborât încet pe scaun.

— Eu… am încercat să protejez compania.

— Compania nu ți-a cerut să minți, a spus Eleanor.

— Dacă pleacă Laura, serialul poate continua.

— Dacă pleacă Laura, serialul devine doar o carcasă, am răspuns.

Martin m-a privit.

— Fără mine, nu ai fi primit niciodată rolul.

— Poate. Dar fără oamenii care au urmărit-o pe Carly douăzeci de ani, tu nu ai avea nimic de vândut.

Eleanor a ridicat mâna.

— Martin Hale, începând din această clipă, nu mai reprezinți studioul în negocieri și nu mai ai acces la arhive.

— Nu puteți face asta.

— Pot. Și am făcut-o.

Nadine a întins spre el un plic oficial.

— Notificarea încetării mandatului și cererea de predare a tuturor documentelor.

Martin nu l-a atins.

Telefonul lui a sunat iar. De această dată, avocatul personal îl căuta.

— Răspunde, a spus Eleanor. Poate îți va explica de ce nimeni nu mai dorește să te apere.

Martin a ieșit din sală cu plicul mototolit în mână.

Eu am rămas în urmă.

Nu simțeam bucurie. Doar o oboseală adâncă, aceea a omului care a stat prea mult timp cu spatele lipit de un zid.

A doua zi dimineață, am intrat din nou în cabina mea. Ușa era încă goală. Litera „C” fusese curățată, dar urmele de bandă rămăseseră ca niște zgârieturi palide.

Pe masă se afla fotografia de la prima mea scenă. Cineva o lăsase acolo, lângă cana ciobită.

Brățara roșie și aurie nu mai era întreagă. Un fir dispăruse în sala consiliului, iar restul se desfăcuse în palma mea.

Am pus-o într-o cutiuță mică.

Nu ca pe o amintire a fricii, ci ca pe dovada că lucrurile fragile pot ține un nod ani întregi.

În următoarele săptămâni, telefoanele nu s-au mai oprit.

Jurnaliștii voiau declarații. Fanii trimiteau flori și scrisori. Actorii îmi băteau la ușă înainte de filmări.

— Rămâi? m-a întrebat Melissa într-o dimineață.

— Rămân.

— Ca să te răzbuni?

Am zâmbit.

— Nu. Ca să-mi termin povestea.

Consiliul mi-a oferit și un rol nou, în conducerea departamentului creativ. Nu pentru că trebuia să demonstrez ceva, ci pentru că învățasem să nu mai las oameni străini să hotărască ce înseamnă pentru mine un personaj.

Carly a continuat să existe în poveste. Nu ca o umbră a trecutului, ci ca o femeie care știa că dragostea și demnitatea pot locui în aceeași cameră.

La trei luni după acea seară, am filmat prima scenă din noul arc narativ. Era o dimineață rece, iar ferestrele studioului erau acoperite de picături.

În pauză, am primit un mesaj de la Martin.

„Am greșit. Putem repara totul dacă te întorci la masa de negocieri. Îți ofer ce vrei.”

Am privit mesajul mult timp.

Apoi am răspuns:

„Nu mai vreau să-mi oferi nimic. Mi-am recâștigat singură locul.”

Am șters conversația.

Nu i-am răspuns la apelurile următoare.

Într-o duminică, sora mea a venit în vizită cu fiica ei, Emma. Fetița s-a așezat pe podeaua sufrageriei și a început să deseneze cu creioane colorate.

— Ce desenezi? am întrebat.

— O ușă mare, mi-a spus.

— Și cine este în spatele ei?

Emma a ridicat capul.

— Tu. Dar ușa nu mai are încuietoare.

Am râs, apoi am simțit cum mi se umezesc ochii.

— De ce nu are?

— Pentru că poți pleca oricând.

Am păstrat desenul pe frigider.

Viața mea s-a schimbat în lucruri mici. Am început să merg pe jos până la studio. Mi-am făcut cafeaua acasă, nu în pahare de hârtie. În fiecare seară, am lăsat telefonul într-un sertar și am citit câteva pagini înainte să adorm.

În prima zi de iarnă, când a căzut zăpada peste oraș, am ajuns mai devreme la filmare.

Cabina mea avea din nou numele pe ușă.

Literele erau simple, negre, fără ornamente.

Am intrat și am deschis cutiuța de pe masă. Brățara roșie și aurie era acolo, desfăcută pe jumătate. Am prins capetele cu un nod nou, mai strâns decât primul.

Apoi am pus-o la încheietură.

Nu mai ascunsă sub mânecă.

La ora șapte, regizorul a bătut în ușă.

— Laura, ești gata?

Am privit reflexia mea din oglindă. Nu vedeam femeia care așteptase să fie salvată de o decizie străină. Vedeam o femeie care își apăra munca fără să-și piardă blândețea.

— Sunt gata, am răspuns.

Am ieșit pe platou.

În spatele meu, ușa cabinei a rămas deschisă.

Brățara s-a mișcat ușor la încheietură, iar nodul nou a rezistat.

De data aceasta, nu mai plecam nicăieri.