PARTEA 4 — Mi-a spus că fiica lui avea nevoie de mine, iar când am refuzat, omul din spatele avionului a zâmbit pentru prima dată

PARTEA 4

Telefonul a vibrat din nou înainte ca Dominic să poată spune ceva.

Pe ecran apărea un număr necunoscut.

— Răspunde, am spus.

— Dacă este o capcană…

— Tot vom merge. Dar mai întâi aflăm unde este Mara.

A apăsat difuzorul.

— Ai zece minute, a spus vocea. Femeia și copilul la terminal. Fără poliție.

— Dacă te atingi de cumnata mea, nu vei apuca să vezi răsăritul, a răspuns Dominic.

— Nu mai ești în poziția de a amenința pe nimeni.

Legătura s-a întrerupt.

Dominic a rămas nemișcat, cu telefonul în mână. Pentru prima dată, am văzut frica pe chipul lui. Nu frica de moarte. Frica de a pierde încă o persoană.

— Nu mergem la terminal, am spus.

— Nu ai altă idee.

— Ba da. Mergem la apartamentul meu.

— Acolo ne așteaptă.

— Exact.

Radu a intrat în cameră.

— Mașinile sunt pregătite.

Dominic s-a întors spre el.

— Adu echipa de intervenție.

— Ai spus fără poliție.

— Eu am spus să nu ne vadă poliția. Nu am spus să mergem fără martori.

Am luat carnețelul lui Andrei de sub saltea și l-am întins lui Dominic. A citit adresa scrisă pe ultima pagină.

— Terminalul vechi, la trei dimineața, a murmurat.

— Nu era o întâlnire. Era un punct de predare.

— A cui?

— Nu știu încă.

Am plecat cu Iris în brațe. Pătura ei roz mirosea a lapte și a detergent, iar clopoțelul de aramă se lovea ușor de catarama scaunului de mașină. Sunetul acela mărunt îmi ținea mintea legată de realitate.

La două și patruzeci și șapte, am ajuns în fața blocului. Ferestrele erau întunecate, în afară de camera copiilor. Acolo lumina pâlpâia.

— Rămâi în mașină, a spus Dominic.

— Nu.

— Elena…

— Dacă Andrei a ascuns ceva acolo, trebuie să văd cu ochii mei.

A tăcut. Apoi mi-a pus în palmă o lanternă mică.

— Stai lângă mine.

Ușa apartamentului era întredeschisă. Înăuntru mirosea a praf și a lemn spart. Mara nu era în sufragerie, dar telefonul ei se afla pe podea, cu ecranul crăpat.

Din camera copiilor s-a auzit o melodie.

Cutia muzicală.

Am intrat.

Mara stătea legată de un scaun, cu o zgârietură la tâmplă, dar conștientă. Lângă ea, cutia muzicală cânta aceeași melodie pe care o auzisem în fiecare seară când băieții erau mici.

— Elena, nu te apropia! a strigat ea.

Un bărbat a ieșit din spatele dulapului.

Victor.

Purta un palton ud, iar pe obraz îi curgea apă de ploaie. În mână ținea un pistol.

— Dominic Hayes, a spus el. Chiar speram să vii.

Dominic s-a oprit între noi.

— Ai ucis-o pe Andrei.

— Andrei a ales greșit tabăra.

— Și ai încercat să-mi răpești fiica.

— Iris este cheia. Toată lumea știe că ai mutat banii prin fundația făcută pe numele mamei ei.

Am simțit că nu mai înțeleg nimic.

— Ce fundație?

Victor a zâmbit.

— Nu ți-a spus? Soțul tău a lăsat în urma lui o avere ascunsă și documente care pot distruge oameni foarte puternici.

Dominic a privit spre mine.

— Nu averea era importantă. Documentele dovedeau cine a ordonat atacul asupra familiei tale.

Victor a râs.

— Spune-i și că accidentul nu a fost un accident.

Camera s-a învârtit în jurul meu.

— Ce ai spus?

Victor a ridicat cutia muzicală.

— Andrei a încercat să mă oprească. Am tăiat frânele mașinii. Dar nu știam că tu vei supraviețui.

Nu am auzit împușcătura care a urmat. Am auzit doar clopoțelul de aramă al lui Iris, deși copilul rămăsese în brațele lui Radu, în hol.

Victor a scăpat arma. Radu l-a doborât, iar oamenii lui Dominic au eliberat-o pe Mara.

Eu am rămas nemișcată lângă pătuțul gol din camera copiilor.

În cutia muzicală se afla un card de memorie, lipit sub capac. Pe el erau înregistrările lui Andrei, transferurile bancare, numele complicilor și o filmare din noaptea în care Victor umbla la mașina noastră.

Poliția a venit înainte de zori.

Victor a fost arestat, iar Dominic a predat toate dovezile fără să ceară nimic în schimb. Avocatul lui, Sorin, a încercat să-l oprească.

— Dacă deschizi registrele, pierzi jumătate din imperiu.

— Dacă le închid, pierd ce a mai rămas din mine, a răspuns Dominic.

La secție, Victor a fost pus să asculte propria înregistrare. Vocea lui umplea camera: „Am tăiat frânele.”

A ascultat-o de trei ori.

La a treia, a înțeles că nu mai putea da vina pe nimeni.

— Nu am vrut să moară copiii, a șoptit.

— Dar ai făcut alegerea, i-am spus.

Nu am simțit triumf. Doar oboseală.

În săptămânile următoare, casa lui Dominic a devenit mai liniștită. Camera de lângă seră a rămas deschisă, dar eu nu am mai dormit acolo. Am luat-o pe Mara și m-am mutat într-un apartament mic din Boston, unde ferestrele dădeau spre un parc.

Dominic a venit la înmormântarea simbolică a lui Andrei și a copiilor. Nu a stat în față. A rămas în spate, cu Iris în brațe, până când ceremonia s-a terminat.

Apoi mi-a întins o cutie.

— Era a lor.

Am recunoscut cutia muzicală. Lemnul era zgâriat pe colț, iar mecanismul cânta fals la ultima notă.

— Nu pot să o păstrez acum.

— Atunci păstreaz-o când vei putea.

Au trecut șase luni.

În fiecare dimineață, lucram la o clinică pentru mame care își pierdeau copiii sau rămâneau singure după naștere. Nu pentru că uitasem. Tocmai pentru că nu uitasem.

Iris venea uneori cu Dominic. Îi aduceam lapte, o legănam și o lăsam să-mi apuce degetul. Între noi nu exista promisiunea unei iubiri, nici vreo obligație ascunsă. Doar două suflete care învățaseră să nu mai fugă de durere.

Într-o după-amiază de noiembrie, fiul Marei a desenat pe frigider o casă, trei ferestre și un soare uriaș.

— Asta e casa ta? l-am întrebat.

— Nu, a spus el. E casa unde nu mai plânge nimeni.

Am zâmbit, deși ochii mi s-au umplut de lacrimi.

În seara aceea, Dominic mi-a trimis un singur mesaj: „Am vândut casa veche. Am păstrat sera pentru Iris. Dacă vei vrea vreodată să o vezi, ușa va fi deschisă.”

Am privit mesajul mult timp.

Apoi am răspuns: „Mulțumesc. Dar acum aleg să rămân aici.”

Nu m-a mai sunat.

Primul zăpadă a venit într-o dimineață de decembrie. Am deschis fereastra, iar aerul rece a intrat peste plantele de pe pervaz. Pe birou, cutia muzicală a început să cânte.

Clopoțelul de aramă era prins de mânerul ei.

L-am desprins și l-am așezat lângă fotografia băieților mei. Pentru prima dată, sunetul nu m-a făcut să mă prăbușesc.

A sunat o singură dată.

Și apoi, liniștea nu a mai fost goală.