Cu două zile înainte de nuntă, tatăl m-a obligat să mă mărit cu un Socoliuc, iar când am protestat, a încremenit

În clipa în care am spus că nu voi accepta nunta, tatăl meu a împins spre mine un dosar și a rostit o amenințare care mi-a tăiat respirația.

— Dacă pleci acum, Sofia, nu mai ai unde să te întorci.

Era joi, ora șapte și patruzeci de minute, iar în apartamentul meu din centrul Kievului mirosea a ceai rece și piatră udă. Pe masă aveam notițele pentru examenul de drept constituțional, o cană cu o fisură pe margine și agrafa mea de argint în formă de spic, moștenită de la mama. O purtam prinsă în păr ori de câte ori îmi era teamă, deși nimeni nu știa asta.

Portarul mă anunțase că mașina tatălui mă aștepta jos. Artem Șevciuk nu mă chema niciodată dimineața, mai ales înaintea unui examen. Era deputat, om de televiziune și specialist în a vorbi despre familie în fața camerelor, deși în viața mea apărea mai des pe ecran decât la masa din bucătărie.

În biroul lui, la ora opt și zece, aerul mirosea a cafea scumpă, lemn lustruit și frică. Pe birou se afla un plic închis cu ceară roșie. Deasupra sigiliului era apăsată litera S.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

Tatăl meu nu m-a privit.

— Am făcut o înțelegere cu familia Socoliuc.

Numele acela era rostit la Kiev numai în șoaptă. Oficial, familia conducea o grupare de afaceri. Neoficial, nimeni nu întreba de ce oamenii care îi supărau dispăreau din oraș.

— Ce fel de înțelegere?

El și-a strâns degetele în jurul unei lingurițe. Metalul a lovit farfurioara cu un clinchet subțire.

— Te vei căsători cu Nikita Socoliuc. Sâmbătă.

Am râs. Nu pentru că era amuzant, ci pentru că altfel aș fi țipat.

— Ai înnebunit?

— Nu.

— Atunci refuz.

— Nu poți.

— Pot și tocmai am făcut-o.

Atunci a lovit masa cu palma. Ceașca a sărit, iar cafeaua s-a vărsat peste marginea farfuriei.

— Dacă refuzi, îți retrag apartamentul, conturile și protecția. Vei rămâne fără numele meu.

— Îmi vinzi viața ca să-ți salvezi cariera?

Pentru o secundă, fața lui s-a golit de culoare.

— Încerc să te protejez.

— De cine?

Tăcerea lui a fost mai grea decât orice răspuns.

Am ieșit din birou înainte să vadă că-mi tremură buzele. La ora nouă și jumătate, Solomia mă aștepta lângă bloc cu două pahare de cafea. Când i-am spus, a scăpat unul pe trotuar.

— Trebuie să fugim, a spus ea.

— Unde?

— Oriunde.

— Tata mi-a urmărit deja pașii până aici.

Solomia mi-a prins mâna. Agrafa din păr s-a desprins și a căzut între noi. Am ridicat-o repede.

— Nu te întoarce la el, Sofia.

Dar eu mă gândeam la ochii tatălui meu. Nu era acolo doar frică pentru funcție. Era ceva mai vechi. Ceva ce ascunsese de mine ani întregi.

Vineri după-amiază, rochia a sosit într-o cutie albă, însoțită de două femei pe care nu le mai văzusem. Nu-mi ceruseră măsurile. Rochia din satin crem mi s-a potrivit perfect.

Asta m-a speriat cel mai tare.

Cineva îmi cunoștea corpul, programul și adresa.

Sâmbătă, la prânz, am intrat în catedrală printre mașini negre și oameni în costume. Nikita mă aștepta lângă altar, înalt, nemișcat, cu privirea rece a unui om obișnuit să primească ascultare.

Când tatăl meu mi-a pus mâna în palma lui, degetele lui Nikita s-au închis în jurul meu.

— Tremuri, a murmurat.

— Îmi este frig.

A privit spre ferestrele pline de soare.

— Desigur.

După câteva ore, în dormitorul penthouse-ului, încuietoarea a făcut un zgomot sec. Nikita și-a scos sacoul și a spus:

— Trebuie să stabilim regulile acestei căsnicii.

Am strâns satinul rochiei până când mi s-au albit degetele.

— Spune-le.

El s-a întors spre mine și, pentru prima dată, a văzut frica pe care încercasem s-o ascund. Chipul i s-a schimbat. Apoi ușa s-a deschis, iar mama lui a intrat cu un dosar în mâini…

PARTEA 2

…Mama lui Nikita a rămas în prag, ținând dosarul cu ambele mâini. Purta aceeași rochie întunecată din catedrală, iar broșa de la gât îi tremura la fiecare respirație.

— Ce este? am întrebat.

Nikita a luat dosarul și l-a deschis pe masa de lângă fereastră. La ora unsprezece și douăzeci și cinci, orașul se întindea sub noi în lumina rece, dar eu nu mai vedeam nimic în afară de foaia din fața mea.

Era contractul de căsătorie. Numele meu. Numele lui. Semnătura tatălui meu și ștampila notarului.

În partea de jos, cu litere mici, scria că intram în căsnicie de bunăvoie și că îmi dădusem acordul pentru îndatoririle conjugale.

— Nu am semnat asta, am spus.

— Semnătura seamănă cu a ta, a răspuns Nikita.

— Seamănă, dar nu este a mea.

Mama lui a făcut un pas înainte.

— Artem ne-a spus că ai acceptat. A spus că te-ai răzgândit doar din cauza orgoliului.

Am simțit agrafa de argint apăsându-mi scalpul. Mâna mi s-a ridicat instinctiv spre păr.

— Tatăl meu m-a amenințat că îmi ia totul dacă refuz.

Nikita s-a uitat la mine lung.

— Și totuși ai venit.

— Pentru că nu aveam de ales.

— Toată lumea are de ales.

— Spune asta unui om căruia i se ia casa, banii și numele în aceeași propoziție.

Tăcerea care a urmat nu mai semăna cu disprețul lui din catedrală. Nikita a lăsat foaia jos și a privit spre mama lui.

— Ieși, mamă.

— Nikita…

— Acum.

Când am rămas singuri, el a mers până la bar și a turnat apă într-un pahar. Nu mi-a oferit alcool. Doar apă.

— Nu te voi atinge, a spus.

Am ridicat ochii.

— Nu până nu spui tu că vrei.

— Și dacă nu voi spune niciodată?

— Atunci niciodată.

Am vrut să-l cred, dar omul din fața mea purta numele de care se temeau judecătorii și polițiștii. Am făcut un pas înapoi.

— De ce te-ai căsătorit cu mine?

— Tatăl tău a venit la ai mei cu o datorie veche. A oferit alianța dintre familii în schimbul protecției politice.

— Asta nu explică de ce ai acceptat.

Nikita a privit spre oraș.

— Pentru că, dacă refuzam, unchiul meu prelua afacerea. El nu ar fi negociat cu tatăl tău. Ar fi luat totul.

În acel moment, telefonul lui a vibrat. Pe ecran apărea numele lui Radu Socoliuc, tatăl lui.

— Răspunde, am spus.

Nikita a apăsat difuzorul.

— Ai verificat fata? a întrebat Radu fără salut.

— Este aici.

— Atunci fă ce trebuie. Mâine trebuie să existe o dovadă că mariajul este consumat. Altfel, Șevciuk va spune că te-ai lăsat păcălit.

Mi s-a făcut frig.

Nikita a închis apelul.

— Nu știai? am întrebat.

— Nu.

— Tatăl tău așteaptă să fiu folosită ca dovadă.

El a strâns telefonul până i s-au albit încheieturile.

— Nu se va întâmpla.

— De unde să știu?

— Nu ai de unde.

Pentru prima dată, nu încerca să pară puternic.

La ora unu dimineața, am găsit în baie o geantă mică pe care nu o adusesem eu. Înăuntru era un telefon, o cheie și un bilețel scris cu cerneală violetă: „Dacă vrei să afli de ce tatăl tău se teme, sună la numărul din telefon.”

Am apăsat apelarea. Un bărbat a răspuns după primul semnal.

— Sofia, dacă Nikita este lângă tine, nu-i spune încă totul.

— Cine ești?

— Avocatul mamei tale.

Am încremenit. Mama murise când aveam șase ani.

— Mama mea nu a avut avocat.

— A avut. Iar ea a lăsat ceva pentru tine, în cazul în care tatăl tău te-ar vinde vreodată.

Ușa băii s-a deschis brusc. Nikita stătea acolo, cu arma la curea și ochii fixați pe telefonul din mâna mea.

— Cine ți-a dat numărul? a întrebat el.

În aceeași clipă, de jos s-a auzit alarma clădirii. Apoi toate luminile din penthouse s-au stins, iar pe telefonul meu a apărut un singur mesaj: „Deschide cutia înainte să vină oamenii lui Radu.”…

PARTEA 3

…Nikita a închis imediat ușa băii și a tras zăvorul. Din hol se auzeau pași grăbiți și vocea unui paznic care striga în stație.

— Dă-mi telefonul, a spus el.

— Nu.

— Sofia, dacă oamenii tatălui meu au intrat în clădire, trebuie să știu ce știu ei.

I-am întins telefonul. Mesajul dispăruse. În locul lui rămăsese doar numărul avocatului.

— Cutia este în biroul tău? am întrebat.

— Nu știu despre nicio cutie.

— Atunci află.

La ora unu și douăsprezece minute, am coborât pe scara de serviciu, cu agrafa de argint prinsă din nou în păr. Nikita mergea înaintea mea, iar în mâna lui ținea o lanternă mică. Pe palierul al șaselea, am găsit o ușă pe care nu o observasem niciodată. Cheia din geantă s-a potrivit.

Înăuntru era o cameră îngustă, plină cu dosare. Pe perete se afla o fotografie veche cu mama mea, Elena, ținându-mă în brațe. Lângă ea, Radu Socoliuc și tatăl meu zâmbeau către aparat.

— De ce era mama cu tatăl tău? am șoptit.

Nikita nu a răspuns.

Sub fotografie se găsea o cutie de lemn închisă cu o încuietoare. Am folosit cheia. Înăuntru erau un jurnal, o înregistrare pe un dispozitiv mic și un plic cu numele meu.

Nikita a apăsat butonul.

Vocea mamei a umplut camera.

— Dacă auzi asta, înseamnă că Artem a făcut ceea ce m-am temut cel mai mult. Sofia, nu ai fost abandonată de mine. Am încercat să te scot din țară, dar Artem m-a amenințat că te va lua și nu te voi mai vedea.

Mi s-au înmuiat genunchii. Nikita m-a prins de cot, fără să mă tragă spre el.

Înregistrarea a continuat.

— Banii pe care Artem îi numește ai lui au fost ai mei. I-am moștenit de la bunicul tău și i-am pus într-un fond pentru tine. Documentele sunt în cutie. Dacă se întâmplă ceva, avocatul Damian Petrescu va putea dovedi că tatăl tău a folosit fondul și a falsificat actele.

Am deschis plicul. Înăuntru erau extrase bancare, copii ale testamentului și un raport de expertiză a semnăturii de pe contractul de căsătorie.

— Este fals, a spus Nikita.

— Da.

— Știai?

— Nu. Dar mama știa că într-o zi mă vei vinde.

A urmat cea mai grea parte a înregistrării.

— Sofia, dacă vei ajunge să te căsătorești cu cineva din familia Socoliuc, să nu crezi că toți sunt vinovați. Nikita nu știe ce a făcut tatăl lui. În urmă cu un an, el a încercat să oprească transferurile ilegale. Artem și Radu s-au folosit de el ca să acopere urmele.

Nikita a făcut un pas înapoi.

— Mama ta m-a cunoscut?

— Se pare că te-a urmărit mai mult decât am făcut-o eu.

În acel moment, ușa camerei a fost lovită.

— Nikita! a strigat Radu. Deschide!

El a ridicat dispozitivul de înregistrare.

— Tatăl meu nu trebuie să afle că avem asta.

— Ba da, am spus. Trebuie să audă.

Am conectat dispozitivul la sistemul de sonorizare al penthouse-ului. Vocea mamei s-a auzit în toate camerele. Radu a tăcut. Pentru prima dată, omul care controla clădirea nu a mai avut un ordin pregătit.

Apoi, de jos, un alt telefon a început să sune.

Nikita a privit ecranul și a pălit.

— Este avocatul meu. Spune că procurorii au primit un dosar despre mine.

— Despre tine?

— Cineva a falsificat dovezi că am ordonat dispariția unui martor.

Am înțeles atunci. Radu nu venise doar să recupereze cutia. Venise să-și lase fiul să fie sacrificat.

Nikita a deschis ușa, dar înainte să iasă, telefonul meu a vibrat.

Era un mesaj de la Artem: „Dacă vorbești, Nikita va muri înainte de dimineață.”

Sub mesaj se afla o fotografie făcută chiar în acel moment. În ea apăream eu și Nikita, în camera secretă.

Cineva ne privea încă din clădire…